la 5 luni...

băiatul meu este cu totul altcineva decât copilul pe care l am născut. aproape că nu mai ţin minte cum arăta în primele zile, mă uit des pe pozele făcute atunci cu telefonul şi abia mai recunosc câte o trăsătură din ghemotocul acela roşu gălbui în feţişoara isteaţă de azi.

tudor pare un copil fericit, mi a zis pediatra, iar eu nu pot decât să sper că şi este unul. e lung, voinic, zâmbitor şi iubăreţ. se întoarce cu repeziciune pe burtă, dar are dificultăţi, încă, în a şi extrage de sub el braţul de pe partea pe care s a întors. se agaţă cu frenezie de orice l ar putea ajuta să se ridice. se împinge cu umerii şi gîtul când îl pun pe pernă. roade cu sârg orice are la dispoziţie, de la jucării la degetul meu. aseară şi a ţinut pentru prima oară cu hotărâre şi voinţă biberonul. a început şi să râdă în hohote, dar încă nu deţin reţeta sigură care l face să hohotească. ba cu puţin gâdilat în tălpi, ba cu pupat pe gât, ba pur şi simplu dacă mă "reped" la el şi fac BLAAA... râde gros, din gât, ca un guguştiuc, chestie care i justifică, pe lângă multe altele, şi această poreclă.

mănâncă bine şi doarme bine, chiar dacă uneori nu respectă secvenţele care mi ar conveni mie. ziua singurele momente în care nu te poţi înţelege cu el sunt cele în care i se face somn sau foame.
are un fel irezistibil de a mă privi în ochi, cu lumină şi tandreţe. e perioada aceea minunată în care eşti sigură că plodul te iubeşte doar pe tine.