De când am aflat că urmează să produc un copil,(scuzaţi mi exprimarea, aşa se zice la noi la promo)am spus la toată lumea şi am ţopăit. Chiar dacă eram în zona de prudenţă (4w2d), aşa am crezut eu că e mai bine şi că l pot face să rămână cu mine. Pasul doi a fost ca, după prima echografie, (da, bobuleţul acela dătător de bătăi de inimaă pe care ţi l arată doctorul, când tu eşti prea copleşit şi tremurător ca să mai vezi ceva. orice)să mi cumpăr un dosar de analize. L am luat de carton şi ALBASTRU. Şi am scris pe el cu pixu' "Albastru de băiat".
Credinţa mea în ale avutului un băieţel a fost nestrămutată în proporţie de 98%, dacă se poate spune astfel când procentul nu e total... de ceilalţi 2%, am ales numele fetei. Ileana. Aşa se numeşte bunica mea şi e cu siguranţă cea mai grozavă femeie din lume. Viaţa ei ar putea fi subiectul unui roman câştigător, dacă cineva foarte talentat s ar gândi să l scrie.
Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, nu fac parte din categoria mamelor cărora îi e frică medicului să le împărtăşească sexul viitorului copil. Dar, pur şi simplu mi am dorit un băiat. Sunt prea puţin cochetă, prea puţin înghiţitoare de roz şi Barbie şi bătut din gene, aş fi crescut o fată cam caporal. Şi poate nu spre binele ei...
În plus, am păţit o şi pe aia cu:
- Şi, ce ţi doreşti?
- ...Băiat!
- Eeee, prea eşti pretenţioasă!
- (în gând) De ce naiba m ai mai întrebat?!
Deci, timp să mă gândesc la nume de băiat, am avut berechet. Şi m am gândit, m am gândit, dar tot în urma unui declic l am ales. Iniţial, numele a fost Ştefan. Aproape toată lumea încântată, iar eu mă ataşasem de numele ăsta pentru că, potrivit povestirilor mamei mele, bunicul - tatăl ei- spunea despre una din sarcinile ei: "Uite cum vine Ştefan!". Dar până la urmă pe niciunul din fraţii mei nu l cheamă aşa...şi nici pe băiatul meu.
Am mai cochetat cu un nume care, vorba lui frati miu, ar fi făcut să pălească de invidie pe toţi părinţii iubitori de GDS. Cazimir. Mie mi place cât se poate de sincer, însă am renunţat la el din motive de nepolish.
De notat că un oponent la TOATE numele care mi au trecut prin cap am avut în tatăl meu. Căruia, fără o argumentaţie solidă, nu i plăcea nici unul.
Am avut discuţii pe modelul
- Ştefan...
-Ce nume i ăla, Ştefan?
Venea în schimb cu idei...Paul...Ciprian... În cele din urmă am marcat spunându i că dacă doreşte să pună numele unui copil, să şi mai facă el unul. Nu vreau să intru în amănunte cu povestea numelor noastre...Cert este faptul că mama îl trimitea la "sfatul popular" cu un nume, iar copiii se întorceau, în acte, cu altul...
Am cochetat chiar cu numele lui tata, Mihai, dar deja ar fi fost 3 generaţii cu acelaşi nume în familia imediată, ne ar fi fost greu de la o vreme, să i delimităm. Şi da, a mai fost şi Vlad, numele preferat al fetelor.
Numele băiatului a apărut în timpul unui drum cu maci, prin iunie, când eram aproape precisă că l va chema Ştefan. Şi deodată, pe geamul microbuzului a apărut desenat peste macii roşii, Tudor. Mi s a părut frumos, scurt, bărbătesc fără a fi exagerat, melodios şi dulce.
La capătul drumului mă aştepta cel care m a "ajutat" la facerea acestui copil. Da,da, oricât de mult mi ar plăcea să l fi făcut singură, adevărul e că am avut ajutor:))
Pentru mine, omul acesta se distinge prin faptul că absolut tot ce mi place mie lui nu i este pe plac, şi reciproca. Conversaţiile despre gusturi sunt aşa:
eu: ce mi place cutare lucru
el: bleah
el: ce mişto e cutare lucru
eu: bleah
În aceste condiţii, dar şi pentru că m am gândit că mă scoate din impas, îl întreb aşa, într o doară:
- Ţie îţi place vreun nume de băiat mai mult?
- Da, spune el, Tudor.
Trebuia sărbătorit, nu?
Azi îmi botez băieţelul. Să ai noroc, dragul meu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu