dileme mici

la 2 ani şi jumătate împliniţi de Tudor în 2 aprilie, nu m-a lăsat inima să nu marchez momentul. aşa că am luat o tartă mică de la cofetăria (pretenţioasă!) din colţ, am cumpărat un pachet întreg de lumânărele subţiri (că încă nu au scos pe piaţă lumânări grupstatutar cu 2,5ani) şi m am dus acasă fericită. Fi-miu, fericit şi el nevoie mare, a acceptat elegant să fie o dată în plus în centrul atenţiei, să i se cânte LA MULŢI ANI şi să sufle de vreo 5-6 ori, în lumânările pe care trebuia să le reaprind, căci nu m-a dus mintea să iau din alea care se reaprind singure, că ştiam o treabă, avea copilul ce face până la culcare.
BON. De atunci, când a mai găsit câte-o lumânare prin sertare, a ţinut morţiş să sufle în ea în cadru festiv, adică numai după ce i se cânta o strofă din LAMULŢIANI.

Şi vine ziua de duminică, ieri. De Florii. Şi Tudor face o criză de afect* în plină stradă, deoarece reaua de maică-sa nu-l lăsa să fugă prin intersecţia umpicuţ aglomerată din CL cu BBNVC. Şi mă pocneşte ideea salvatoare (deh!) şi îl întreb: "Nu vrei să mergem pe la Doamne Doamne?". Copilul sare în sus proaspăt trandafiriu, cu lacrimile uscându-i-se ca prin minune de pe obraji şi zice "Daaaaaa". Aferim,  (sau amin) îl înhaţ, traversez, intrăm la repezeală în biserică. Facem 3 fasoane p-acolo şi cumpăr şi lumânări. Şi ieşim din biserică, şi intrăm în cămăruţa cu morţii şi viii şi aprind lumânările şi în momentul ăla copilul începe să tropăie
şi să cânte:
AAAAMUUUUSIAANI!

În jur, lumea se reculegea, pentru morţi şi pentru vii.


* criyă de afect este denumirea elegantă a momentului în care copiii se trântesc pe jos urlând, dând din picioare şi făcând ca toate alea înte 1 şi x minute, după care se ridică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. o, da.