pentru mâine

Înţeleg că ai viaţa ta. Ştiu că eu nu fac parte din ea decât tangenţial, deşi emoţionant, uneori noaptea, alteori la un drum lung sau în vreo situaţie tristă. Înţeleg şi că eşti politicos, dar şi că ţii suficient la mine încât să nu mi poţi refuza o conversaţie. Înţeleg că sunt un capriciu, o acadea, un autocompliment, o mângâiere pentru tinereţea ta trecută.
Înţeleg că ţi face plăcere să joci acest joc fără urmări.
Dar nu mă mai chinui. Nu mă mai păcăli. Nu mă mai minţi. Nu mă mai face să cred într un mâine care nu există. Pentru că eu sunt bleagă şi te am crezut întotdeauna. Că mâine o să suni. Că mâine o să vii. Că mâine o să fie mai bine, măcar pentru câteva minute. Că mâine există. De câţiva ani de zile trăiesc între un ieri din ce în mai îndepărtat şi un mâine incert, care nu se materializează niciodată. Trec din ieri în mâine şi – mi s a întâmplat aseară !- când mă surprind trăind AZI, nu ştiu cine sunt.


Ţi s a întâmplat vreodată să te trezeşti la un moment dat, complet îmbrăcată, cu mâinile pe volan, cu muzica huruind în cap şi să...cine sunt ? unde sunt ? ce fac acum ? unde mă duc ? de unde vin ? O senzaţie de dezorientare cumplită, căreia nu i poţi pune capăt decât după câteva zeci de secunde lipsite de sens ca o gaură neagră. Sunt Ana. Tocmai am ieşit de la benzinărie şi conduc. Merg la un concert, parcă. Probabil că vin de acasă.
Încerc să mi imaginez, amuzată, că fişa de metal, plină de circuite ce răspândesc lumini verzi, a intrat strâmb în sertăraşul ei, şi m am pierdut o clipă în spaţiu şi timp. Dar de ce nu mă pierd niciodată amintindu mi de ieri sau sperând pentru mâine ?