Am scris acest articol pentru nr. 2 al revistei GQ (dacă vedeţi una cu Florin Piersic Jr. pe copertă, aia e). Deşi introducerea a fost modificată din raţiuni editoriale, (de spaţiu) prefer să pun aici această variantă, pentru că îmi place mai mult. Enjoy.
Muzica- Un paşaport pentru ţara celebrităţii
Tot ce am făcut până acum în viaţă, am făcut din pasiune. Şi am făcut o pasiune pentru tot ce am făcut. Muzica este una din pasiunile mele şi pun pasiune în descoperirea şi ascultarea ei. Dar se pare că nu pasiunea e sentimentul de ordine la cei mai mulţi dintre cântăreţii de la noi. În orice caz, nu pasiunea pentru muzică.
“Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, ne întrebam prin ’80, când eram mici. De la nisipar şi leagăne şi până la vremea oracolelor şi a cocardelor din fundă, de la absolvirea gimnaziului, răspunsurile s-au învârtit în câteva zone comune: doctor, profesor, inginer, mecanic de tren sau vânzător la aprozar. Nu ţin minte să fi auzit vreodată „ eu vreau să mă fac cântăreaţă”, ceea ce mă face să cred că această carieră nu era una din primele opţiuni al micilor visători. Fiorul liric, descoperirea calităţilor vocale şi curajul de a crede că ai ceva de spus par chestii care vin ceva mai târziu, că nu suntem toţi Cleopatra Stratan.
Totuşi, de prin a doua parte a anilor ‘90, România a început să producă grupuri şi cântăreţi, şi nu s-a mai oprit. De unde până atunci avusesem câteva nume pentru fiecare gen, oameni îndrăgiţi şi apreciaţi pe felia lor, – una era Angela! – s-a umplut ţara de tineri dornici să adopte statutul de artist. Vântul celebrităţii a început să bată cu putere dinspre mare, unde au ajuns probabil mai repede posterele cu NKOTB şi Bananarama, care au dat idei de boys şi girls band-uri. Cu voci acceptabile, ţoale (mai) mişto sau figuri de MC Hammer, au năvălit pe piaţă 3SE, Valahia, Sexxy, Candy. Le-au răspuns din Banat Genius şi din Ardeal Sing Sing BB. Bucureştiul a intervenit cu MB&C şi N&D, dând lovitura de graţie cu Andre. Ulterior, fraţi mai mici, verişori şi colegi de şcoală ai acestora s-au simţit şi ei irezistibil atraşi de microfon şi, având noi idei despre cum s-ar mai putea învârti 2 note muzicale şi cum ar mai putea folosi în rime cuvinte ca mare, Constanţa, soare sau clanţă, au continuat, ajutaţi de producători, radiouri şi posturi de televiziune muzicale, opera înaintaşilor. Unde mai pui că, o dată apăruţi banii, grupurile de bază s-au certat şi destrămat, iar membrii lor au adus pe piaţă alte grupuri în care unul era steaua şi ceilalţi dansatorii, care, la rândul lor...în fine, aţi înţeles ideea acestui complicat arbore genealogic al dance-ului, în care nu se mai vede craca de păsări cântătoare.
De ani buni de zile, de când stau şi mă tot uit la fenomenul dance, m-am întrebat de multe ori câte din starurile autohtone care populează astăzi media au simţit în adâncul inimii lor, că da, aceasta li-i menirea, „să cânte şi să încânte” muritorii de rând cu inegalabile mişcări smucite din cap, cu texte inspirate (citez: “ Moşule, ce tânăr eşti, e prima noapte când vii la mine!”) şi efectul Cher pe vocile sărace. Cum şi unde loveşte convingerea că, dacă nu eşti cântăreţ, nu eşti nimic?
Cotrobăind prin memorie, am găsit un răspuns într-un interviu pe care l-am văzut demult, cu Animal X. Au fost întrebaţi de ce s-au făcut artişti, iar unul dintre ei, nu mai ştiu dacă Viermele, Hiena sau Şopârla, a răspuns rânjind: “ Ca să ne găsim gagici”. Mi-a mai luat un pic până să-mi dau seama că răspunsul subînţeles al băieţilor era „ să devenim celebri, ca să ne găsim gagici”. Nu vreau să mă gândesc ce mutre ar face Slowhand Clapton, Peter Gabriel sau Roger Waters la auzirea acestui răspuns. Dar aş vrea să ştiu cum a ajuns muzica paşaport sau monedă de schimb pentru obţinerea vizei de celebritate.
Asta pentru că, în continuare, au loc mişcări de trupe pe frontul muzicii dance, dar de data asta, pe orizontală. O actriţă de telenovele, cu gură spurcată şi bust generos, îşi etalează cu ostentaţie lipsa de voce în piese care fac să pălească bunul simţ. O starletă de la pagina meteo şi-a asigurat faima pe încă nişte luni, înregistrând un cântec. O fată din Romană, vestită pentru muşchiul de fier şi manierele de smardoi îşi arătă sensibilitatea cântând îngrozitor în late night show-uri. Toate se prezintă, la ora actuală, drept cântăreţe. Între timp, pe două dintre cele mai iubite voci masculine muzica le-a împins în poziţia de prezentatori de televiziune, poziţie din care ajung în şi mai multe case şi inimi. Iar o fostă cântăreaţă pop s-a „ retras” în cadrul unui celebru show pamfletar televizat şi aproape doar acolo mai poate fi auzită cântând. Între aceste două categorii, care au făcut schimb de locuri fără să-şi împrumute şi succesul, rezistă fără probleme şi o a treia. Aceea a cântăreţilor care nici nu prea mai cântă, dar nici nu se retrag, pentru că nu pot ca, aşa, dintr-o dată, să nu mai respire aerul celebrităţii. Salvarea lor se numeşte media multă şi de slabă calitate. Astăzi într-un ziar cu un articol în care povesteşte despre cum şi-a rupt o unghie, mâine la un matinal ale cărui 3 ore trebuie umplute cu ceva, poimâine la un post de radio la care discută despre problemele ei sentimentale, cântăreaţa rezistă pe piaţă sub această titulatură, deşi nu mai suflă nici un cuvânt din punct de vedere muzical. Altul are un noroc nesperat şi e acuzat de plagiat sau orientare sexuală diferită. În ambele cazuri, scandalul se soldează cu o nouă prezenţă la Eurovision sau măcar cu nişte concerte în îndepărtate şi mici oraşe ale ţării ăsteia amărâte, care încă mai cască ochii la vederea unor asemenea vedete. Cu aportul susţinut al celor cu paşaport de muzicant, cetăţenii acestei ţări iluzorii, numită celebritate, se tot înmulţesc. Dacă nu ne oprim din dorinţa de a fi celebri, în curând ne vom cunoaşte toţi pe nume şi vom fi nevoiţi să ne facem cunoscuţi şi în afară, unde începe adevărata celebritate.
Ana M. Călin
Se afișează postările cu eticheta GQ. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta GQ. Afișați toate postările
11.1.09
Industria muzicală vs. Internetul –Un basm modern
Zi de vară până în seară, cosânzeana Industrie Muzicală se luptă fără încetare cu balaurul cu trei capete în formă de w. Nimeni nu poate prezice încă dacă povestea va avea vreodată un echitabil happy end.
Suntem în 2008 şi nimic esenţial nu s-a schimbat. Muzica rămâne cea mai răspândită, mai la îndemână şi mai populară dintre cele 7 arte. E nevoie de o cotă medie de talent şi sensibilitate ca s-o faci, şi nici măcar de atât, ca s-o consumi. Probabil că nici 20% din cei care lălăie “Satisfaction” la volan n-ar şti să deosebească un Monet de un Cezanne, şi procentul rămâne destul de generos doar fiindcă îi exlcude din start pe americani. Tot lor, însă, trebuie să le recunoaştem meritul de fi părinţii Foster ai Beatles-ilor şi „creatorii” industriei muzicale, acel intermediar nemilos care, până la apariţia mişelească a internetului, a creat staruri, a dictat curente muzicale, a ridicat şi coborât pe orice artist, în funcţie de ceea ce „cerea piaţa” (yeah, right!).
Tocmai datorită caracterului ei general, o dată cu apariţia internetului, muzica a devenit una dintre cele mai vulnerabile forme de artă. Dacă Gânditorul lui Rodin nu e tocmai uşor de furat, melodia pe care ai auzit-o adineauri la radio e la doar câteva click-uri depărtare de tine. Astfel, ca într-un basm modern, lupta dintre industrie şi internet a început. Şi continuă, zi de vară până-n seară. Sunt 7 ani de când producătorii de muzică se vaită că le-au scăzut drastic vânzările. Prăbuşirea înregistrată în 2003 a continuat şi în următorii ani. Dacă pe internet valoarea download-urilor legale a crescut cu 30% în 2008 faţă de 2007, vânzarea de cd-uri a scăzut cu 16%, peste cei 11% cu care scăzuse în 2007 , şi durerile de cap în procente pot continua. Astfel că reprezentanţii industriei muzicale au fost nevoiţi să apeleze la soluţii extreme, ca să-i îndepărteze pe oameni de calculator. Exemple? Reuniri spectaculoase, de talia unor Led Zeppelin, The Police sau Genesis, căci cum altfel poţi să-i smulgi pe oameni de pe messenger şi torrents decât scoţând la înaintare nume grele? În 10 decembrie 2007, membrii supravieţuitori ai Led Zeppelin au susţinut un concert pe O2 Arena din Londra, sală cu o capacitate de 22.000 de oameni. Pentru bilete au aplicat pe net 2.000.000. Dacă facem un calcul şi scădem dezamăgiţii iremediabil, rezultă cam vreun milion de cumpărători ai Led Zeppelin Definitive Collection, re-editată cu această ocazie. Zvonuri despre un turneu mondial în 2009 sunt alimentate de Jimmy Page, în vreme ce Robert Plant neagă deocamdată cu putere o asemenea idee. Pragmaticilor, această nehotărâre le spune doar că părţile încă nu s-au înţeles la bani.
Tot despre bani şi, mai exact, despre cât valorează pentru consumatori muzica lor, a fost şi experimentul pe care l-au făcut cei de la Radiohead, care şi-au lansat exclusiv on-line albumul „In Rainbows “ din 2007. Fanii puteau descărca albumul şi plăti pentru el cât doreau. Au fost 1.200.000 de download-uri în ziua în care albumul a fost lansat, dar doar 38% din totalul celor care l-au descărcat au decis că ar fi frumos să plătească ceva pentru el. Executivii casei de discuri au sărit în sus: „Trupa şi-a făcut în timp peste 15 milioane de fani cu ajutorul caselor de discuri, iar acum preferă să vândă on-line. Ce exemplu dau ei tinerelor trupe?”.
Tinerelor – şi nu numai – trupe le rămâne puzderia de festivaluri apărute în ultimii 15 ani. Cu zeci de scene şi sute de trupe, festivalurile au devenit, de ani buni de zile, un mijloc necontestat de socializare. Printre prietenii mei aud des saluturi de genul „ Ne-om vedea la Sziget” şi asta îmi explică de ce, din 1997, când a avut un public de 43.000 de oameni, acest festival a ajuns în 2008 la o audienţă de 385.000. Dacă în 1970 singurul care atrăgea atenţia Europei era festivalul de la Glastonbury, astăzi ar trebui ca cineva să editeze, pe lângă calendarul meciurilor din UEFA şi Champions League, unul al manifestărilor muzicale, pentru că altfel e cam greu să te descurci. Nevoia de a scoate cât mai mulţi oameni din casă conduce la aceea de a avea cât mai multe alternative de umplere a timpului pe scenă şi are ca rezultat scoaterea de la naftalina Rock’n’Roll Hall of Fame a unor Whitesnake, Alice Cooper, Guns’N’ Roses sau Sex Pistols. Poate că aceste nume nici nu mai merită să fie văzute live, dar puterea lor incontestabilă vinde bilete, iar în cele 10 ore de concert poate că şi raportul 1 la 20 în favoarea descărcării de piese ilegal se mai schimbă un pic. Aşadar, fie că e vorba de comemorarea a 10 ani de la dispariţia Dianei sau un concert pentru salvarea Pământului, orice idee este bună pentru a da naştere unui nou eveniment de talie mondială. Întâlnirea cu un grup ca Pink Floyd – chiar şi în condiţiile imperfecte, cauzate de recenta dispariţie a lui Richard Wright – este greu de preţuit. Ca şi beneficiile obţinute din drepturile de broadcasting şi din difuzările ulterioare, datorate injecţiei de popularitate făcute anumitor grupuri, dar asta este deja o altă poveste...
Ana M. Călin
http://ce-stii-tu.blogspot.com
Suntem în 2008 şi nimic esenţial nu s-a schimbat. Muzica rămâne cea mai răspândită, mai la îndemână şi mai populară dintre cele 7 arte. E nevoie de o cotă medie de talent şi sensibilitate ca s-o faci, şi nici măcar de atât, ca s-o consumi. Probabil că nici 20% din cei care lălăie “Satisfaction” la volan n-ar şti să deosebească un Monet de un Cezanne, şi procentul rămâne destul de generos doar fiindcă îi exlcude din start pe americani. Tot lor, însă, trebuie să le recunoaştem meritul de fi părinţii Foster ai Beatles-ilor şi „creatorii” industriei muzicale, acel intermediar nemilos care, până la apariţia mişelească a internetului, a creat staruri, a dictat curente muzicale, a ridicat şi coborât pe orice artist, în funcţie de ceea ce „cerea piaţa” (yeah, right!).
Tocmai datorită caracterului ei general, o dată cu apariţia internetului, muzica a devenit una dintre cele mai vulnerabile forme de artă. Dacă Gânditorul lui Rodin nu e tocmai uşor de furat, melodia pe care ai auzit-o adineauri la radio e la doar câteva click-uri depărtare de tine. Astfel, ca într-un basm modern, lupta dintre industrie şi internet a început. Şi continuă, zi de vară până-n seară. Sunt 7 ani de când producătorii de muzică se vaită că le-au scăzut drastic vânzările. Prăbuşirea înregistrată în 2003 a continuat şi în următorii ani. Dacă pe internet valoarea download-urilor legale a crescut cu 30% în 2008 faţă de 2007, vânzarea de cd-uri a scăzut cu 16%, peste cei 11% cu care scăzuse în 2007 , şi durerile de cap în procente pot continua. Astfel că reprezentanţii industriei muzicale au fost nevoiţi să apeleze la soluţii extreme, ca să-i îndepărteze pe oameni de calculator. Exemple? Reuniri spectaculoase, de talia unor Led Zeppelin, The Police sau Genesis, căci cum altfel poţi să-i smulgi pe oameni de pe messenger şi torrents decât scoţând la înaintare nume grele? În 10 decembrie 2007, membrii supravieţuitori ai Led Zeppelin au susţinut un concert pe O2 Arena din Londra, sală cu o capacitate de 22.000 de oameni. Pentru bilete au aplicat pe net 2.000.000. Dacă facem un calcul şi scădem dezamăgiţii iremediabil, rezultă cam vreun milion de cumpărători ai Led Zeppelin Definitive Collection, re-editată cu această ocazie. Zvonuri despre un turneu mondial în 2009 sunt alimentate de Jimmy Page, în vreme ce Robert Plant neagă deocamdată cu putere o asemenea idee. Pragmaticilor, această nehotărâre le spune doar că părţile încă nu s-au înţeles la bani.
Tot despre bani şi, mai exact, despre cât valorează pentru consumatori muzica lor, a fost şi experimentul pe care l-au făcut cei de la Radiohead, care şi-au lansat exclusiv on-line albumul „In Rainbows “ din 2007. Fanii puteau descărca albumul şi plăti pentru el cât doreau. Au fost 1.200.000 de download-uri în ziua în care albumul a fost lansat, dar doar 38% din totalul celor care l-au descărcat au decis că ar fi frumos să plătească ceva pentru el. Executivii casei de discuri au sărit în sus: „Trupa şi-a făcut în timp peste 15 milioane de fani cu ajutorul caselor de discuri, iar acum preferă să vândă on-line. Ce exemplu dau ei tinerelor trupe?”.
Tinerelor – şi nu numai – trupe le rămâne puzderia de festivaluri apărute în ultimii 15 ani. Cu zeci de scene şi sute de trupe, festivalurile au devenit, de ani buni de zile, un mijloc necontestat de socializare. Printre prietenii mei aud des saluturi de genul „ Ne-om vedea la Sziget” şi asta îmi explică de ce, din 1997, când a avut un public de 43.000 de oameni, acest festival a ajuns în 2008 la o audienţă de 385.000. Dacă în 1970 singurul care atrăgea atenţia Europei era festivalul de la Glastonbury, astăzi ar trebui ca cineva să editeze, pe lângă calendarul meciurilor din UEFA şi Champions League, unul al manifestărilor muzicale, pentru că altfel e cam greu să te descurci. Nevoia de a scoate cât mai mulţi oameni din casă conduce la aceea de a avea cât mai multe alternative de umplere a timpului pe scenă şi are ca rezultat scoaterea de la naftalina Rock’n’Roll Hall of Fame a unor Whitesnake, Alice Cooper, Guns’N’ Roses sau Sex Pistols. Poate că aceste nume nici nu mai merită să fie văzute live, dar puterea lor incontestabilă vinde bilete, iar în cele 10 ore de concert poate că şi raportul 1 la 20 în favoarea descărcării de piese ilegal se mai schimbă un pic. Aşadar, fie că e vorba de comemorarea a 10 ani de la dispariţia Dianei sau un concert pentru salvarea Pământului, orice idee este bună pentru a da naştere unui nou eveniment de talie mondială. Întâlnirea cu un grup ca Pink Floyd – chiar şi în condiţiile imperfecte, cauzate de recenta dispariţie a lui Richard Wright – este greu de preţuit. Ca şi beneficiile obţinute din drepturile de broadcasting şi din difuzările ulterioare, datorate injecţiei de popularitate făcute anumitor grupuri, dar asta este deja o altă poveste...
Ana M. Călin
http://ce-stii-tu.blogspot.com
Abonați-vă la:
Postări (Atom)