28.11.06

O zi cu Coverdale


Pe 24 şi 25 noiembrie, David Coverdale şi chitaristul Doug Aldrich au fost în Germania, la Koln şi Munchen, pentru a promova albumul „Live In The Shadow Of The Blues”. Albumul este dublu şi conţine versiunile live a 20 de piese Whitesnake, înregistrate de-a lungul turneelor din 2005 şi 2006. Albumul conţine şi 4 cântece noi, înregistrate în studio: Ready To Rock, If You Want Me, All I want Is You şi Dog, toate compuse de Coverdale/Aldrich.
În după amiaza zilei de 25 noiembrie, timp de o oră şi jumătate, David Coverdale şi Doug Aldrich au susţinut la magazinul Saturn din Munchen o „conferinţă de presă” cu public şi au cântat, acustic, 8 din cele mai iubite piese Whitesnake (în maniera Starkers In Tokyo, pentru cunoscători...). Dintre piesele noi s-a cântat All I Want Is You, ( o nouă baladă marca Coverdale) dar şi unul din highlighturile DVD-ului din 2004, Judgement Day.
David Coverdale a fost într-o stare de spirit excelentă, glumind şi râzând tot timpul cu fanii prezenţi în număr mare la această lansare. Se pare că mare parte din această bună dispoziţie de datora faptului că Matilda Lily, a doua nepoată a lui David, fusese botezată chiar în acea zi la Munchen.
Unul din fanii din primele rânduri i-a întins la un moment dat un plic cafeniu, la care David a reacţionat prompt: „ What is that, a subpoena? Are you a lawyer? You look like my ex-wife!”. După ce a fost asigurat că e doar o fotografie, a luat plicul.
Discuţia despre foste soţii a continuat şi atunci când Coverdale a anunţat că în 2007 se va lansa o ediţie aniversară a albumului 1987, care va conţine şi cele 4 videoclipuri în care a jucat Tawny Kitaen, cea de-a doua soţie a lui : „Yeah, I don’t like it either,but...”, a spus David strâmbându-se, în glumă.
Transpirat de la reflectoarele care erau foarte aproape, David i-a pus în încurcătură pe reprezentanţii casei de discuri, (http://www.spv.de/) întrebându-i: „Do you have some towells...or underwears maybe ?”
Apoi s-a întors spre fani şi a continuat: „After we finish here, let’s go and sing to the U Bahn (metroul german) and make some real geld !”
Când a fost întrebat cum îşi va petrece Crăciunul, Coverdale a răspuns, în stilu-i caracteristic: „Horizontally, if you know what I mean!”. După care a găsit de cuviinţă să se plângă că, în timp ce el munceşte, familia sa stă la soare, în Hawaii.
Dat fiind că noi l-am întrebat despre cum are de gând să se revanşeze pentru concertul anulat de la Budapesta, David a înţeles că suntem din Ungaria, „acuzaţie” de care ne-am apărat vehement. Când a aflat că suntem din Bucureşti, România, a părut foarte tuşat de prezenţa noastră acolo şi ne-a mulţumit că am venit de la o asemenea distanţă să-i vedem. După care a întrebat din ce ţări au mai venit fani. Erau în sală oameni din Franţa, Italia, Austria şi Suedia. David a apreciat că, în afară de noi, cei din România, cel mai tare a fost un fan care venise cu o zi înainte, la Koln din... Japonia. De altfel, David a mulţumit fanilor veniţi de pretutindeni şi pe site-ul său oficial, http://www.whitesnake.com/.
Întâlnirea s-a terminat cu o sesiune de autografe, la care am avut norocul să fim în faţă. David Coverdale şi Doug Aldrich ne-au mai mulţumit încă o dată pentru că am venit tocmai din România să-i vedem şi ne-au recomandat să mergem să vedem concertul The Answer, trupa de irlandezi care a cântat în deschiderea Whitesnake la spectacolele din Marea Britanie. Ceea ce am şi făcut în acea seară, care a închis cercul uneia din cele mai frumoase zile din viaţa noastră.

Ana Călin
Iuliana Amariei (prieten şi fotograf grozav)

Simon Le Bon Murakami


Am avut norocul să am atâta putere încât să mă lupt cu mine însămi ( aka lenea, oboseala) ca joia trecută să văd ceea ce pentru mine reprezintă cel de-al doilea concert de excepţie al anului 2006 ( cronologic vorbind, din câte am văzut până acum şi, da, primul rămâne Billy Idol!) : Duran Duran, aduşi de Emagic Entertainment.
După prima piesă jumate, era gata s-o şterg, deja mofluză după deschiderea neplăcuţilor de la Direcţia 5, puţin amărâtă că Duran “ parcă sună ca-n ‘80”. Noroc că n-am făcut-o, fiindcă, după ce au adus aminte sălii cum cântau ei odată (câştigând startul şi pariul cu cei care exact pentru asta veniseră) britanicii au început de-a binelea treaba. În următoarea oră şi jumătate am avut bucuria de a asculta toate piesele dragi mie (şi mai era loc de câteva!) reorchestrate într-o manieră ATÂT de actuală, încât rezistă (dacă nu învinge) în tăvăleala cu orice trupă născută acu’ 2-3 ani. Recapitulând, logic, nebunia, am avut : ruperi deştepte de ritm de la un basist grozav, (Taylor 1) cu funk în sânge, un tobar cu sound live-electronic (Taylor 2) şi un chitarist energic, nu degeaba tânăr ( e drept, în locul lui Taylor 3). Clapele de Depeche ale lui Nick Rhodes ( până şi aşezarea lor în consolă mi-a amintit de “nava” lui Alan Wilder ). Şi, evident, to save the best for the last, vocea nesmintită, ascuţită, străpungătoare ( da, ştiu că are şi un efect, dar totuşi, înălţimea şi curăţenia ei le-aţi simţit, nu ? ) a lui Simon Le Bon. Un sax de coloratură şi o backing-vocalistă de culoarea celor cărora muzica le curge prin vene, care a fost prezentă cu vocea la un mod foarte subtil, cât să NU lipsească şi să mai îndulcească frecvenţa ascuţită a lui „ the most incredible, very sexy, very talented Simon Le Bon”.
Prezentarea îi aparţine solistului, a făcut-o spre sfârşitul show-ului când, nedorind să se laude singur, a urcat o gagică (topită toată) pe scenă. Fata n-a articulat nimic, aşa că până la urmă...De altfel, umorul său britanic s-a făcut simţit încă de la începutul concertului, când a remarcat că în faţa scenei „there are 2 girls, they are dancing and I must say they are very distracting! They are 5-6 years old...a bit young for me...not too much, though!!!”...sala a fost în derivă, (poate din cauza accentului ) eu am murit de râs...
N-aş fi eu dacă nu v-aş spune că am remarcat forma perfectă în care se află atât John Taylor cât şi Simon le Bon. Celui din urmă, un plus pentru maniera (greu de descris, dar încerc) half-shtorfetă-pe catwalk -că are şi craci-half- aristocraţia fistichiu-britanică a anilor 80-90. Dacă n-aţi înţeles, mai citiţi o dată, că nici mie nu mi-a venit să cred, de exemplu, că ne mai „uneşte” ceva : Simon e mort după Haruki Murakami. Respect !

Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com