11.2.07

Now my days are growing cold

M-am priceput să fac al naibii de multe în weekend-ul ăsta.
Din 2-3 focuri şi vreo 4 răsuflări, zău.
Am terminat Să nu mă părăseşti pe la 5 dimineaţa, când eram într o stare cam de nedescris, probabil de la cele vreo 4 kile de apă şi 1 de bere fără alcool băute, dar să nu ne repezim. Să nu mă părăseşti, cartea asta tâmpită cu donatori de organe care se îndrăgostesc se termină fulminant de aşteptat, donatorii se despart, pentru că şi dau seama că nu are rost să fie împreună până la sfârşit, mai ales că tommy era în pragul celei de a patra donaţii, iar kathy nici n o făcuse pe prima, "ashea" că le era cam greu cu timingu. Problema e că la un moment dat se strecoară un nenorocit de paragraf în care Tommy îi explică lui Kathy că, după această donaţie, a patra, nimeni nu poate să ţi spună cu certitudine dacă vei sfârşi de a binelea sau doar clinic, urmând ca " la celălalt capăt să te aştepte un lung şir de donaţii, pe care nu poţi decât să le observi neputincios, până când eşti deconectat de la aparate". Este că i fază ?
În comparaţie cu această imagine, (al'minteri cartea se putea termina acolo, dar totul a trebuit să se termine mult mai excavat, gol, gol, ca un corp fără stomac, plămâni, rinichi,etc, 3 pagini mai încolo) ce trăiesc eu acum, în realitatea mea prostească, e un mizilic, nu ? Păi da, dar cu respect neţărmurit îţi spun cititorule, că o fi mizilic pt măta (băi, să nu vă ofticaţi, eu fac literatură dă blog aici şi mi a plăcut al naibii cum sună) pentru că eu am inima ruptă. Chiar, s o lua o inimă sănătoasă de la un donator nefericit ? Că tare aş vrea şi eu să văd cum se comportă una căreia, după mulţi ani de secetă sentimentală, îi place în sfârşit de unu' de cade din picioare ( ea cade din picioare de drag, dar nu ştiam unde să pun virgula, băiatul e bine, sănătos, are zîmbetul şi ochii din post-ul anterior) şi rânjeşte ca o tembelă pe toate străzile, îşi încântă prietenii cu un zâmbet nou, (ce e cu tine, ce s a schimbat?) e cuminte, nu se manifestă urât, nu dă din picioare, nu se îmbată, mă rog, face pe dracumpatru, ca să înţelegi, dar, evident că şi o fură regulamentar, i s a părut, n a înţeles, pupă mă pe obraz şi arivederci, deci cum s o comporta aia ? Peste cât timp o va lăsa inima mea să se buşească din nou ? Dacă o educ bine de acum încolo, cât e la mine, oare sunt şanse ca fucking niciodată ? că parcă n aş vrea să mă mai deranjeze cineva şi după ce crăp.

3 comentarii:

Ana spunea...

sunt atat de plina de talent, incat mi am scris si articolul din sapte seri, si atat de plina de draci, incat e prima oara -si ultima, speram- in care il public pe blog (ascuns aici, la comments) inainte de a fi in revista.

BUŞTENI CU MUZICA ŞI PROMO



La sfârşitul săptămânii am făcut ceva aproape de neînchipuit, pentru o zi de, mă rog, iarnă. Am plecat dintr-un Bucureşti însorit şi m-am dus într-un Buşteni normal de friguros, ca să văd „secvenţe” din campionatul mondial de căţărare pe gheaţă, o grozăvie la care s-au înghesuit vreo sută de sportivi din multe ţări, din care eu am prins vreo patru –cinci la proba de dificultate, mă rog, n-are importanţă din punct de vedere muzical (cum nu ştiu sigur dacă şi restul va avea pentru voi, dar eu tot o să vă spun). Lângă era şi ceva Serbările Zăpezii, adică o scenă obosită pe care au evoluat în seara de sâmbătă, în faţa unui public moderat, şi ca număr şi ca reacţie, Blondy şi Talisman. Habar n-am dacă pe ecranele pe care se proiectau recitalurile scria sau nu playback, oamenii păreau mulţumiţi, iar cu o zi înainte auzii că fusese acolo CHIAR şi Anna Lesko!!!
Mai târziu, am ajuns (tot din motivul pentru care am ajuns şi la Buşteni, de fapt, pe care însă, o să-l trec sub tăcere, până în ziua în care o să-mi scriu memoriile, dacă, bineînţeles, o să mie le mai aduc aminte) la petrecerea dată în cinstea căţărătorilor, într-un fel de cantină mai măricică, neinteresant. Şi cum stăteam eu cuminte într-un colţ ( jur !) mi-a atras atenţie muzica. M-am uitat la oamenii din jur şi mi s-a părut clar de tot că, din Coreea până-n Rusia şi din Italia până în Românica, oameni tineri se zbânţuie pe muzică veche sau nouă, dar proastă, că pe Deepe Purple se dă din cap doar dacă e un remix, ( şi era unu’ oribil) că încălzirea se face pe exasperantul ăla de potpuriu twist şi că fetele se aleg după cum li se remarcă silueta pe Emeniaido ( nu ştiu cum se scrie şi nici nu mă interesează) şi Macarena. Ah, a lipsit Lambada, dar s-a dat la schimb The Final Countdown, a lu’ Europe, amărâta aia de trupă care a avut nenorocul să scoată un hit mondial şi de atunci, aşa cum îi spuneam cuiva la masă, ( desigur, ca de obicei, cu mult prea mult patos) nu o mai ASCULTĂ nimeni. Bănuiesc că o fi înţeles buştean ce am vrut să spun, poate asta vi se va întâmpla şi vouă, aşa că mai fac doar un promo: urmăriţi Şapte seri, începe o tură de concerte meseriaşe la Backstage, să am şi eu ce scrie, iar pentru CEILALŢI, nici o grijă, vine Reamonn, la B’estivalul din vară, să vă zbânţuiţi pe Supergirl. Că doar nu mai contează, în rest, ce o să cânte, nu ? Ah, şi să nu uit, check www.iwcbusteni.ro Fără Anna Lesko !!!

Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com

Fille en Aiguilles spunea...

el meneaito.

Ana spunea...

hehe,ma, rog, merci, dar zisei ca nu ma intereseaza:)))