Domnul Tolstoi

este cam printre primii ruşi care reuşesc să intre ca lumea în sufletul meu. Pot să vă mărturisesc fără rezerve (superficială şi încrezută, deh) că alte comori nepreţuite ale literaturii ruse, cum ar fi Idiotul sau Karamazovii (de Karenina nici nu m am apropiat, e prea mult de bocit şi eu n am organ...) stau, oprite din lectură, pe la jumătate, pe noptierele mele. Pre câte îmi mai dau seama, prima din cauza lentorii greu de suportat, (parcă nici în Concertul Hortensiei Papadat nu se mişcă lucrurile atât de greu) a doua din cauza încâlcelii de personaje, cu dublele lor nume (m am chinuit o dată cu sud americanii şi numele lor năroade şi lungi, n o s o iau de la capăt acum, la senectute, cu ruşii, ţi ai găsit).
Poate o fi concediul şi timpul neţărmurit, care mi s a aşternut răbdător la picioare. Poate traducerea blândă şi plină de înţelegere a Ştefanei Velisar, ( pe care, o bună bucată de vreme, am admirat o doar ca personaj al Balului Mascat, mai târziu am aflat că e chiar soţia lui Teodoreanu -mulţumesc, Vio, că mi ai lămurit gradul de rudenie)poate cine ştie mai ce m au făcut să l plac pe Tolstoi. Nu mi pare deloc rău că i am citit povestirile (care au venit la pachet cu amara Sonată Kreutzer) abia acum, probabil că m ar fi plictisit de moarte şi lăsat rece acum câţiva ani, când profilul meu de cititoare năzuia spre lecturi mai active, cu miez mai suculent.
M a cucerit amărăciunea poporului de mujici, cu mintea erodată de sărăcie şi alcool, diferenţa ,covârşitor ilustrată, dintre pătura bogată (vezi descrierea Ţarului Nikolai din Hagi Murad) şi cea aflată mult mult SUB stadiul de sărăcie (Trei zile în sat).

Ca oricărei gagici, bănuiesc, mi a plăcut mult Hagi Murad. Ce om, ce caracter...