A fost o zi liniştită, cu soare şi vânt. Marea e albastru verzuie, ca în toanele ei bune, de până să o apuce nervii gri. Face valuri mici, cu spumă albă, cuminte. Eu tac şi citesc Sonata Kreutzer într un colţ, Liviu (Uleia) împătimit de mare şi împuţit de ea, se căinează în alt colţ „ măcar o vorbă, dar ce zic eu, vorbă, o vorbuliţă acolo, dacă ar veni, ca un fluturaş, să mi se aşeze pe sufleţel”. Eu recunosc stilul care i a asigurat lui Liviu traiul şi berile la mare, ani de a rândul, aşa că nu mă dau prinsă.
Dar acum, când vin înapoi pe verandă şi văd cum fereastra lui se închide, străină şi rece, parcă mi vine să l citez :”dar ce zic eu o vorbă, o vorbuliţă acolo...”.
Deocamdată am, totuşi, alte motive de bucurie. Diseară fac baie. IESSSTEEEE.
3 comentarii:
ce bine e de unii. te pup si bea o bere si pentru subsemnatu'
intotdeauna, cu drag, doar ma stii...
Am fost colega de liceu cu Liviu Uleia. Nu stiu ce m-a apucat sa incerc sa caut faramite de memorie despre el pe net. Poate imi dai cateva picaturi de culoare pe canvasul vietii lui. Eu plecand din Romania in 1990 nu am tinut contact cu nimeni din liceu ani de zile. Acum cativa ani cand m-a apucat nostalgia, si am incercat sa imi caut fostii colegi prin internet, nu m-a surprins prea tare sa aflu ca Liviu a devenit poet, dramaturg si eseist publicat, cu asa o minte si o inima boema ca a lui.
Trimiteți un comentariu