Download my heart

E sâmbătă seară şi sunt în depresie pre-concediu. Sunt cu bagajele nefăcute, cu curăţenia pe jumătate ( o fac întotdeauna, ca să nu mă apuce depresia post-concediu...) şi n am chef de nimic. S au spălat tone de rufe, în vreme ce au am spălat câteva căni de cafea şi farfurii pe care le am lăsat să se strângă de marţi. Asta mă îngrijorează, fiindcă eu nu sunt aşa. Sau nu eram.

Chef de concediu am întotdeauna exact până cu o zi înainte, când îmi vine să mi fac concediul în acasă, uitându mă din pat pe pereţi. Evident, nu pot să fac asta mai niciodată, nu mă las. În cele mai crunte zile de depresie mă ridic din pat până la urmă, mă spăl pe faţă, beau o cafea, mănânc ceva şi mă uit la mine în ce hal sunt. Şi nu mă las. Asta mă aduce în faţa unei întrebări : DE CE nu mă las ?

Pentru că am speranţe şi sunt optimistă ? Pentru că am oameni în jurul meu care ţin la mine şi au nevoie de mine ? Pentru că aş fi, în felul meu, valoroasă ? Large piece of crap.

Nu am speranţe şi nu am fost optimistă în viaţa mea. Sunt, la nevoie, o grămadă de altruism şi putere care se strânge când altcineva e la disperare. Am fost, aproape întotdeauna, în stare să duc la capăt bine lucruri pe care nu mă credeam în stare să le fac. Nu ştiu nici acum cum. Dar în ceea ce mă priveşte nu am speranţe, poate doar un uriaş orgoliu de a nu mă lăsa.

Familia. Mda. Ştiu că mă iubeşte, dar ăsta e un fel de must, nu ? Aşa cum ei am fost repartizaţi mie, aşa le am fost şi eu repartizată lor, şi nu încape discuţie că există nişte legături care nu ar putea fi distruse de nimic (deşi până şi eu le am dat târcoale cu toporul...). Totuşi, am 2 fraţi care au nevoie de mine extrem de rar, un tată pe care nu am putut să l ajut nici în singurul lui moment greu, (fiindcă nu m a lăsat şi nu m a vrut, dar îl înţeleg) o bunică ce se pierde încetul cu încetul şi faţă de care orice alt fel de gesturi în afară de reuşita personală nu mai înseamnă nimic. Poate cât o îngheţată. Am o mamă pe care o iubesc, dar pe care nu prea o suport şi căreia nu i place absolut nimic din tot ce fac şi spun şi am, poate doar o fustă pe care mi am cumpărat o eu şi o rochie pe care am lăsat o să mi o cumpere ea (şi nu mi place rochia aia...). Am rugat o de curând să mă asculte într un interviu la radio şi nu m a ascultat...pentru că nu ştie să umble la radio !? N a întrebat pe nimeni, n a rugat pe nimeni şi, în timp ce eu făceam pe mine de emoţie, ea se uita liniştită la vreun film, probabil. A fost o ruptură grozavă, pe care am simţit o ÎN MOMENTUL ĂLA. Nu mai devreme, când m a pocnit, când m a crezut drogată, când m a plimbat pe la poliţie, fiindcă fugeam de acasă, când ţipam una la alta pentru că eu eram deprimată şi ea nu ştia cum să mă ia şi ajungeam inevitabil să urlăm, am simţit o acum... nu a interesat o că fetei ei i se pare că face ceva important şi a...rugat o s o asculte şi s o sprijine pe tăcute. Bref, pa şi cu mama.

Prieteni ? Am un nodul de prieteni lângă care nu reuşesc să fiu, două cupluri prost sau bine sudate, nici nu mai contează. Îşi fac concediile împreună, au vacanţe care se pot lua cam oricând, iar când apar eu, sunt aia " cu care se îmbată fetele de nu mai vin acasă". Mai am o prietenă care vrea cu orice preţ să scape de ţara asta de căcat, în care, HEY, sorry, mă aflu şi eu ?! Mai am un prieten cu care nu mă înţeleg fiindcă e prea deştept şi mă complexează şi 54% din timp nu aud ce spune, iar pe faţa lui nu se citeşte 76% din timp nimic. Mai am o prietenă, mai nouă, care cred că e mai varză decât mine şi pentru care intră uneori în joc munţii aceia de putere pe care m am cam săturat să i activez. Mai am un prieten foarte foarte bun, care îşi vede de viaţa lui şi care mă sună din când în când, când vine la Bucureşti, să mai stăm împreună, asta e tot ce mai poate să facă. Am două prietene rockeriţe, dar şi alea au viaţa lor şi intră pe respiraţie cu mine numai la concerte. Mai am două prietene care s au închis în viaţa lor domestică, imediat ce au reuşit, după ani de sforţări şi ulceraţii, să fie fericite alături de doi bărbaţi care fuseseră căsătoriţi.
La capitolul prieteni mai rămâne câinele, dar cine dracu poate să trăiască exclusiv pentru un câine ?! Şi aşa am ajuns la un high level relationship cu câinele, ne înţelegem din ochi şi mâine poimâine m aştept să deschidă şi tâmpita gura să mi zică că am pentru ce să nu nă las.

Munca mea ? Hai să fim serioşi. Ăla care trăieşte pentru muncă şi carieră e un om defect sau un robot perfect, cum vreţi s o luaţi. Îmi place foarte mult să scriu, dar asta o fac aşa cum îmi vine să şi vorbesc, deci nu pot să consider că am talent pentru că fac ceva cu naturaleţe. Iar în rest, chiar am obosit să fac promouri care să i convingă pe oameni să se uite la nişte programe tâmpite, contrafăcute, din care nu învaţă absolut nimic, ba mai mult, le fac un rău îngrozitor prin faptul că îi opresc de la a face ceva cu adevărat k lumea.

Iar eu ? Eu stau şi mă holbez la un serial şi mă îndrăgostesc de un personaj şi asta, culmea, nu ÎN LIPSĂ DE ALTCEVA MAI BUN sau din singurătate sau ceva. Pur şi simplu e, în film, un personaj cu un caracter grozav, care nu există în realitate. De 5 zile adorm la 5 sau la 7 dimineaţa uitându mă la un personaj tv ?!

Poate că sunt şi eu ficţiune ? Numai acolo ar trebui să existe o tâmpenie ca mine, o chestie fără cap şi fără picioare, care poate fi speculată în mai multe episoade, pentru că nu are o linie şi poate, deci, fi trimisă în mai multe direcţii, ca să extindă scenariul. O chestie cu sclipiri de diamant şi fragmente grele de plumb, care se plimbă, deschide şi închide cerc după cerc dintr o porţiune care s ar putea numi simplu viaţa ei, dacă n ar fi ruşinos să se numească aşa nevertebrata mea existenţă.
Pierd şirul. O să mă duc în imbecilul ăsta de concediu şi o să revin. E foarte posibil să scriu şi să mi fac treaba în continuare, să clipocesc în cercuri, aşa cum fac de când sunt. Dar rămâne treaba asta : de ce ?