LALALILILULU

sau Lanţul amintirilor

Medicii de părinţii mei nu prea le-au avut cu rock-ul. Foarte mică fiind, prin casă nu ţin minte să fi auzit decât câte o „Chiquititta”, un „Rivers Of Babylon” sau vreun oribil BZN, printre tone de Mozart. Tata îmi cânta la culcare „Tristeţi provinciale”, ale lui Baniciu şi ale visătorului stagiar la Brăila. Mama mă speria cu cântecul acela al Andei Călugăreanu, în care veneau în sat oameni bogaţi să cumpere copii răi. Adormeam, de frică să nu mă ia şi pe mine vreunul, şi nu auzeam niciodată continuarea „N-ai nici tu, nici împăratul, bani să-mi cumpere băiatul/ Du-te-n sat, că-i mare satul / Du-te, du-te, şi-a plecat”. Mai cu o broscuţă de Radu Gheorghe, mai cu un copac cu flori, a trecut copilăria. La pubertate am dat primii 26 de lei, spre spaima familiei, nu pe un vinil Berlioz sau Debussy, ci pe „Nimic fără oameni”, al lui Valeriu Sterian. Şi acum fredonez cu un nod în gât, „Soare, unde eşti ?/ Vino să străluceşti”. Pe urmă s-a dus tata la bulgari, că aveam cu ei un meci de fotbal, şi s-a întors de acolo cu trei sticle de Pepsi un vraf de discuri, ce a găsit şi el şi i s-a părut mai civilizat. Modern Talking, C.C. Catch, Sabrina, deh, epoca. Azi îmi vine să mor de ruşine când îmi aduc aminte ce pasiune făcusem pentru Thomas Anders, dar imediat mă bufneşte râsul amintindu-mi-o pe iubita de bunică-mea, cum se cocoţa cu mine pe mobile să batem afişele în pioneze. Hai, zău, era frumuşel foc şi nici nu venea în România să ceara 100 RON pe bilet pentru un playback jegos. Mai era Madonna, care nu mi-a plăcut atunci deloc (prea „Material Girl”) şi Tina Turner, cou de foudre total, cred că dinainte de a descoperi că împărţim ziua de naştere. Mai ţin minte un bizar Elton John şi-mi dau seama că n-aveam cum să-l gust la vremea aia. În ’87 ne-am luat video şi, o dată cu el, a apărut şi prima casetă cu videoclipuri, pe care am frecat-o până când s-a demagnetizat. Mai ţin minte vag un Pet Shop Boys („Lady Godiva” oare ?), un Yazoo şi iarăşi Elton John, am căscat gura la jobenul şi bastonul lui aristocratice, dar mi-a plăcut foarte puţin videoclipul cu mireasa motociclistă. Pe atunci nu mă atrăgeau motocicletele şi gecile de piele, deci până la Led Zeppelin mai este... Luna viitoare, că nu-mi dau ăştia spaţiu.
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com