MUZICA LUI MURAKAMI

“Eu sunt un tip mai retras. Nu-mi şade bine în lumina reflectoarelor. Mai bine zis sunt un fel de anexă. Ca o salată coleslaw, o porţie de cartofi prăjiţi sau celălalt membru din Wham !”, scrie Haruki Murakami în primele pagini din „În noapte”.
E năstruşnic, nu, ca un scriitor să pună în gura personajului său o astfel de comparaţie. Deşi foarte nimerită, (căci, zău, cine-l mai ştie pe celălalt Wham ?) e neaşteptată ca o ploaie subţire de vară. Asta dacă n-aţi mai citit deloc Murakami. Dacă v-aţi mai rătăcit prin cărţile lui (senzaţia de labirint pe axele spaţiu şi timp este, uneori, covârşitoare) ştiţi deja că muzica ( mă rog, şi mâncarea, dar asta sigur e povestea altcuiva) este unul din elementele care ajută cititorul – poate doar ca firul Ariadnei - să se menţină cât de cât cu mintea întreagă, în vârtejul creat de toate întâmplările ciudate, dar atât de verosimile, pe care le povesteşte japonezul. Într-un restaurant Denny’s, în mijlocul nopţii, „În surdină se aude Go Away Little Girl a lui Percy Faith, pe care, fireşte, nimeni nu o ascultă”. Un tânăr s-a apucat să studieze la trombon pentru că, după ce a ascultat Five Spot After Dark interpretat de Curtis Fuller „am simţit cum mi se ridică solzii de pe ochi”. Un barman schimbă discurile vinil încet, cu grijă. „ Apasă pe un buton şi acul coboară. Un hârâit uşor, apoi începe Sophisticated Lady a lui Duke Ellington. Harry Carney, cu un solo molcom la clarinet bas.” Întrebat de ce preferă CD-urilor vinilurile, pe care trebuie să stai tot timpul să le schimbi, el răspunde zâmbind „Păi, e noapte. Până dimineaţă nu mai circulă trenurile. La ce să mă grăbesc ? „ În toaleta barului, unde reflexia din oglindă a lui Mari rămâne acolo câteva clipe după ce fata iese, singurele care pot avea pretenţia că fixează realitatea (as we know it ) sunt cele două cântece care se revarsă din boxe în timpul scenei : Pet Shop Boys – Jealousy şi apoi Hall And Oates –I Can’t Go For That. Chinuitorul de femei - sau cel care fură conştiinţe ? – ascultă, ca să-şi poată vedea liniştit de treabă în noapte, muzică de Bach, mai exact Suita engleză, în interpretarea lui Ivo Pogorelich. Între timp, în camera fetei care doarme de două luni şi nu vrea să se trezească, „Tăcerea e mai profundă cu o treaptă”, adică, tot ca-n muzică, a coborât cu o notă. Mai e nevoie să vă recomand să... ascultaţi Murakami ?
Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com
Traducerea romanului îi aparţine Iulianei Oprina