Nelinişti aubergine

Am plecat la piaţă veselă şi m am întors indispusă. Mă dusesem cu gând să cumpăr 4 roşii, o varză mică şi un braţ de flori de toamnă. Am cumpărat peste astea castraveţi, un fund de lemn ( de obrazul ţigăncii bătrâne, smochinită şi vânătă, care tuşea tuberculos frecând cu şmirghelul. Fără această acţiune, şi tot mi ar fi amintit de cioara lui Topârceanu, care mi era foarte simpatică) şi am găsit în sfârşit ce numai la piaţă poţi găsi : cuiere din alea mici de lipit pe perete. Erau într un magazin din acela cu de toate, în care kitsch-ul e copleşitor, iar mirosul de beţişoare parfumate de toate felurile e...impardonabil. Cu batista la nas, cruţându mi respiraţia cât să nu vărs, (nu mai zic borăsc, că strâmbă distinsul tată din nas, i adevărat, nici nu se potrivea aici. „Borăsc” e pentru cazuri mai grave, când ajungi prin preajma unui cadavru sau când bei mult şi amestecat sau de sila pe care ţi o provoacă vreun comportament uman) am întrebat o „hmmmm, chuhiere ahmveţi ?”. Femeia a înţeles ce am vrut eu să spun, dar când s a pornit să mi răspundă într o moldovenească cu un accent rusesc la fel de puternic ca un parfum contrafăcut (dacă o marfă proastă îţi ia ochii, un parfum prost trebuie că ţi ia nasul,nu ?) n am mai înţeles eu ce mi a răspuns. Până la urmă, prin gesturi şi bolboroseli am văzut cutia cu un morman de cuieraşe, care de care mai drăgălaşe, cât să intri în bucătărie, să le vezi pe pereţi şi să nu mai ai poftă de mâncare niciodată, deci, să nu mai trebuiască să speli vase şi, aşadar, să nu mai ai nevoie de cârpe şi mănuşi de gătit atârnate în bucătărie. Prin urâţenia lor kitchoasă, cuieraşele acelea au reuşit să şi distrugă scopul de a exista ! Cu chiu, cu vai, măcinată de problema şervetului de bucătărie care stă atârnat peste mănuşa de bucătărie şi peste Pinocchio-ul adus de Mihail de la Roma, (e roşu, mi s a părut potrivit să l pun în bucătărie. Când mint pe cineva că n am mâncat cartofi prăjiţi ...îi mai creşte puţin nasul) am ales unul alb, fără castraveciori, fără roşioare, fără ţărăncuţe sau care cu boi sau cruci cu Iisus sculptate în plasticul inspirant. L am plătit şi am plecat uşurată spre casă.
Observaţi că nu s a mai pomenit niciunde în acest text de braţul de flori, pentru care firea mea romantică plecase de acasă. Încă de când am ieşit pe stradă, văzând gospodinele (fără vreo urmă de „iuţi ca albinele”) îndoite de sacoşe cu cumpărături, m am bucurat: eu o să am o varză mică, 4 roşii şi un braţ de flori!
Nu mai sunt în piaţă flori. Mai bine zis, nu mai sunt ţăranii aceia veseli, direct cultivatori, bătrânicile simpatice de la tarabe, cu florile lor micuţe şi pătate, că au crescut natural, fără îngrăşăminte. Nu se mai revarsă, în anotimpul acesta exuberant de culori, mănunchiuri de tufănele şi crizanteme, ochiul boului şi cârciumărese, care ţi bucură ochiul cu carnaţia lor frivolă (am auzit că unii le mănâncă !). Nu mai strigă după tine, când deja te văd cu un braţ de flori, haideţi, domniţă, luaţi şi de la mine, frumoaso. În pavilion, 2 standuri aranjate ca la Dior şi păzite de o ţigancă cu privirea plictisită, deşi stă în vecinătatea unora din cele mai frumoase închipuiri ale lumii. Poate că şi să stai lângă frumuseţe prea mult strică, iar ţiganca arăta cam de 40 de ani. În rafturi, numai flori fandosite, care arată de parcă ar fi venit acum 20 de minute de la coafor. Tuberoze arogante, crini palizi şi trandafiri înţepeniţi. Orhidee intangibile şi... tufănele la ghiveci ! Flori de firmă şi persoană juridică, ce mai. Nu mai găseşti la Matache ciufulitele alea care mi seamănă şi mi colorează casa într o bună dispoziţie de neînvins. Am plecat tristă. Îmi dau seama acum, pe măsură ce scriu, că o întrebare îmi dă târcoale cu nervozitate: dacă au dipărut florile adevărate, eu de unde o să mi iau suta de lalele la primăvara următoare ?