Sub un cer violet rău

M-am gândit să adun câteva vorbe despre Deep Purple din două motive. Primul, evident, este concertul din 31 octombrie, de pe Stadionul Cotroceni. Al doilea este faptul că, sâmbăta trecută, la Megastar, primul concurent care a urcat pe scenă n-a ştiut cui aparţine originalul lui „Another Brick In The Wall”, pe care îl cântase cu grupul, într-o variantă remixată, la începutul show-ului tv. Devine evident ?
Deep Purple e, să ştiţi, o trupă cool. Dimpreună cu Led Zeppelin şi Black Sabbath (alţi moşi pe care nu se zbânţuie nimeni pe la corturile de silent disco !) a revoluţionat, prin anii ‘70, lumea muzicii. Chitarele cu distors, (vai, ce urât, pe majoritatea posturilor de radio, invadate de Yves LaRock şi Nicole Schwerzinger nici nu mai auzi aşa ceva!) secţia ritmică hotărâtă şi pătrunzătoare (prea dură pentru urechile directorilor de programe din România de azi), simfonia tulburătoare a claviaturilor (prea „elaborată”- adică neinteligibilă, pentru aceleaşi urechi ) şi aportul a doi dintre cei mai criminali solişti vocali ai epocii (Nu, nici unul nu e 50 Cent) au făcut din Purple unul din numele care au reuşit să transceadă vremea bunicii şi a radiolui cu lămpi, deşi mie mi se pare că mai degrabă acum traversăm o perioadă în care radioului îi filează lămpile.
Conspectul din Deep Purple ar trebui să conţină nişte nume, cum ar fi formula sa consacrată , (care nu va fi prezentă la Bucureşti, întrucât s-a spart demult, de dinainte de a se naşte Beyonce) care îi conţine pe Ian Gillan, (voce, dat afară, revenit) Ritchie Blackmore, (chitară, plecat, istorie) Jon Lord, (clape, rezistat îndelung, plecat pe proiecte personale în 2002) Roger Glover (bass, dat afară, revenit) şi Ian Paice (tobe, singurul membru fondator rămas în grup). Lui Gillan, Paice şi Glover li se adaugă, în formula în care au scos ultimul album cu care vin în turneu la Bucureşti, ( „Rapture Of The Deep”) chitaristul Steve Morse (americanul care a distrus blazonul britanic al trupei) şi clăparul Don Airey ( fost Rainbow).
Întrucât, în afară de piesa titlu , de ironia muşcătoare din „MTV” ( „Let’s not talk about MTV/ I don’t even want to start”) şi de „ Clearly Quite Absurd”, nici mie nu mi-a spus mare lucru albumul Purple 2005, vă înşir alte câteva titluri de piese pe care de câte ori le auziţi parcă v-ar spune ceva, dar nu ştiţi cine cântă – şi cu atâtea remixuri ale oamenilor care n-au ce face, nici nu e de mirare. Child In Time, Smoke On the Water Woman In Tokyo, Perfect Strangers, Highway Star, Lazy, Soldier Of Fortune* sau Stormbringer * sunt cele mai mari hituri. Puteţi spera să le auziţi la concert, în afară de cele *, la care să nu speraţi, că sunt cântate de alt solist Purple, dar să nu ne întindem. Mai bine ne vedem la concertul din Cotroceni al trupei care a vândut cam 100 de miloane de discuri în întreaga lume, o realizare care lui Justin Timberlake, cu ale sale 15 milioane, îi este, desigur, străină. Iar răspunsul pentru concurent era Pink Floyd. Că nu ştiu dacă i-o mai fi zis cineva după emisiune.