well...

astăseară am lăsat o în aviaţiei, într un cartier în care n am mai fost niciodată parcate. după mai puţin de o oră suna sorin, are un beculeţ roşu pe bord care pâlpâie, mai porneşte ??? mi a venit să mă întorc s o iau acasă, i am explicat de 3 ori cum se porneşte... abia mi se uscaseră lacrimile pe obraz, de pe drumul de întoarcere, în maşina lui tata. şi se uscaseră şi cele de la mama de acasă.
ştiu că pare o tâmpenie, dar parcă mi am lăsat 6 ani din viaţă undeva în întuneric, într un cartier dn bucureşti. toţi îmi zic că aşa e la prima maşină, că o să văd ce repede o să mă obişnuiesc cu confortul următoarei...dar ştiu eu bine cum sunt eu construită. mom e ...maşina. dacă aş fi avut bani şi un garaj o păstram numai ca să i văd caroseria frustă şi numerele dragi... deşi mă gândisem să nu fie albă, am cedat şi la culoarea celei noi. cică să nu pui noului pui de câine numele celui dus. tot aşa, n o să mai iau maşina albă... dar ştiu bine că la cea nouă o să mă uit o bună bucată de vreme ca la o cămilă. aia n o să fie maşina mea. şi mai târziu o să fie, dar nu aşa iubită. săraca mom