VERSUS

Mă cam săturasem să rămân cu gura căscată în faţa televizorului, unde se înfăţişa evoluţia incredibilă a construcţiei dressing room-ului Monicăi. Pe de altă parte, nu mă puteam hotărî dacă să fiu sau nu de acord cu ea în spinoasa problemă a prezenţei sertarelor pentru curele, ceea ce-mi dădea dureri de cap (va urma). Aşa că m-am hotărât ca măcar pentru două ore să am o îndeletnicire mai puţin intelectuală. M-am dus la concertul Camouflage.
A avut loc, din păcate, în acelaşi timp cu cel al grupului Paradise Lost, pe care îl mai văzusem de două ori live la Bucureşti. Se pare că de data asta britanicii au avut în sfârşit un concert bun şi fără probleme de sunet, mi-a părut rău că nu i-am văzut. Nu c-ar fi fost rău la Camouflage, dar... e un concert de la care am plecat fără amintiri. Nimic de zis, trio-ul prezent pe scenă (supravegheat de al patrulea membru, prezent doar pe un banner plasat în spate) şi-a făcut treaba cum a putut mai bine. Asemănarea mai mult decât evidentă cu mai bine cotaţii Depeche Mode nu mi s-a părut supărătoare, iar imixtiunile de ritmuri rock a la Rammstein au condimentat acest recital de club. Compoziţiile Camouflage sunt însă suficient de liniare cât să facă clară diferenţa de valoare dintre ei şi cei mai sus numiţi. Ritmul a fost bun, atmosfera plăcută, (apropo, dacă n-aţi apucat, faceţi o vizită sălii de la etajul 2 al Preotesei. Veţi avea o surpriză de proporţii) dar după ce am auzit şi hit-ul „Love Is A Shield” am plecat fără regrete, deşi trupa ataca un bis. M-am întrebat de ce acest concert nu mi-a creat nici o impresie şi am găsit un motiv, desigur subiectiv şi discutabil. Mă deranjează sunetele care nu sunt produse de un instrument. Mă derutează lipsa acelui frumos efort uman în interpretare. Mă nemulţumeşte absenţa momentului de improvizaţie şi neprevăzut, inspirat de freamătul publicului în faţa căruia evoluează artistul. E descurajantă chiar şi lipsa micilor greşeli de live, care colorează orice show şi întăresc veridicul întâmplării la care asistăm. Concertul Camouflage a avut un singur instrument real în vocea solistului, care, dat fiind genul abordat, nu era nevoie să exceleze.
Cu siguranţă sintetizatorul e mai bogat, putând încorpora o grămadă de tipuri de sunete, produse de un simplu buton. Unde mai pui că ţine locul atâtor instrumente voluminoase, greu de cărat şi a căror montare ia timp. Probabil probele de sunet devin şi ele o joacă. Din păcate, un ascultător ca mine înţelege că, la un astfel de concert, nu e cazul să-şi ia cu el prea multe bagaje. A trebuit să las acasă emoţia, experienţa audiţiilor anterioare şi exerciţiul comparaţiei. Ce a rămas, combinat cu o băutură energizantă şi cu puţină bâţâială au făcut din Camouflage un concert aşa şi-aşa. Next !

Ana M. Călin