BRYAN ADAMS – 11

(or 10 - maybe 12 ?)


Îl ascult de vreo 3 zile încontinuu, aşteptând să apară revelaţia. În maşină, în trafic, legat sau când schimb de pe radio. Acasă, în timp ce spăl vase, fac socoteli, citesc, mă uit pe pereţi sau mă pun să adorm. Adică de la începutul dimineţii până spre mijlocul nopţii. Mi-a luat 3 zile ca să-mi dau seama că exact asta e ideea: ce, cum şi cât cântă Bryan Adams pe albumul ăsta şi dintotdeauna nu (te) deranjează niciodată cu nimic şi uneori se potriveşte de minune.
Are aceeaşi voce, voalată, răguşită într-un fel grizonat, fără să urce deloc, fără să coboare prea mult, o voce medie, plăcută. Are aceeaşi orchestraţie, de ani buni de zile, fără să exceleze în minuni tehnologice, de parcă ar înregistra în acelaşi studio şi ar mixa în aceleaşi setări indiferent de an, anotimp şi evenimente. Are un sound fresh, dar cu o tentă nostalgică, liniştit şi plăcut. Are acelaşi tip de piese, cu armonii şi ritm identice. Mai trage un pic, mai lasă un pic, mai accelerează puţin, se mai pierde în iubita chitară rece din când în când. Numai hazardul şi câteodată sprijinul unui film de succes (la gagici) au făcut ca unele din piesele sale să devină hit. „Have You Ever Really Loved A Woman?”, „Everything I Do I Do It For You”, „All For Love” , „Run To You” sau „Cloud No.9” puteau fi oricând piesele 1, 2, 4, 5 şi 9 de pe acest album. Dar acestea n-au primit deocamdată ajutor din partea unei fermecătoare poveşti de dragoste ca-n Robin Hood, a uneia de vitejie, ca-n Cei trei muşchetari ...sau măcar măcar al vreunei priviri languroase de-ale lui Johnny Depp sau (de gustibus!) Marlon Brando.
De la însuşi creatorul sensibilului - până la smiorcăială- vers „When you can see your unborn child in her eyes/ You know you really love a woman” nu ne putem aştepta la prea mare ajutor. Dintotdeauna, figura lui denotă o timiditate extremă şi o neplăcere prost ascunsă în comunicarea cu camera şi blitzul. Toate fotografiile lui sunt instantanee sau din unghi, nu priveşte în faţă mai niciodată. E frumuşel, dar cu ajutorul photoshop-ului sau/şi al machiajului care îi eludează imprefecţiunile, iar când e filmat pe viu camera nu are voie să se apropie sub 6 metri, nici cu trepiedul, nici cu lentila.
Cântă relativ înflăcărat şi câteodată profund despre o „she”, dar nimeni nu i-a putut atribui vreodată cu certitudine rolul de îndrăgostit.Acest fel de himeră pe care nimeni nu pare să aibă forţa să o transforme vreodată într-un bărbat adevărat reuşeşte totuşi să se impună. Fără să se străduiască, fără să exagereze, fără să exceleze în vreun fel, se face recunoscut la radio sau aiurea. Piesele sale sunt comode, ca un pulover vechi şi moale, pe care-l alegi pe pipăite din dulap şi îl pui pe tine în casă, când nu eşti încă sigură că a venit primăvara. Şi speri cumva să nu se destrame până anul viitor.
Ana M. Călin