De Feist am auzit prima oară exact în momentul în care a început să cânte în cd player-ul meu. M-a furat cu vocea ei atât de familiară şi melancolică încât părea pentru început comună. Mai precis spus făcea parte dintr-un loc comun mai multor voci care sunt în stare să transmită mult, deşi fără a excela în registru. În vocea ei se întâlnesc P.J Harvey cu Norah Jones şi puţintel cu Kate Bush, dar ele plus încă ceva fac o voce nouă. Una care preferă notele înalte, pe care le scoate puţin sugrumat sau puţin voalat, dar care face cu o uşurinţă uimitoare trecerea la registrul grav. Ascultând-o, am avut senzaţia ciudată că e o voce cu o existenţă aparte, separată chiar şi de posesoarea ei.
Orchestrarea pieselor este minuţioasă şi delicată, iar sunetul obţinut de întâlnirea vibrafonului cu pianul şi al trompetei cu acordeonul este uşor, evanescent şi creează aceeaşi atmosferă mică pe care un colţ de geam aburit de către un copil reuşeşte să o dea unei camere severe.
Ca aproape toţi artiştii independenţi, care doresc să facă ştiută lumii substanţa muzicii lor, şi nu vreun single anume (care să-i umple de succes şi bani în timp scurt) Feist a pus pe acest al treilea album o grămadă de piese, (13) foarte unitare şi foarte diferite totodată. Le adună, cum este şi firesc, sound-ul, dar le diferenţiază tema şi felul în care fiecare este tratată de această voce cameleonică.
Preferatele mele? “The Park”, care are o întoarcere de frază muzicală graţioasă, ca evantaiul în dansul unei japoneze. “The Limit To Your Love” pentru versuri şi dezamăgire: „There’s a limit to your love/ Like a waterfall in slow motion/ Like a map with no ocean,/ There’s a limit to your love”. “Sealion” şi „Past In Present” pentru exuberanţă şi referinţele din muzica anilor ’50-’60 şi „Intuition” pentru că seamănă mult cu ceea ce cred eu.
Ana M. Călin
foto: Universal
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu