3.6.08

Google It!



Cea de-a doua trupă din cadrul concertului vedetă (pentru mine) din 8 iulie de la Romexpo, este trupa britanică Def Leppard, care a lansat, ca şi Whitesnake, un nou album în 2008.
Comparativ vorbind, la “Songs From The Sparkle Lounge” nu se simte tensiunea care l-a mânat în luptă, după 11 ani de tăcere discografică, pe front man-ul Whitesnake. Def Leppard a avut, spre deosebire de co-headlinerul lor de la Bucureşti, o activitate discografică constantă, chiar dacă presărată cu best of-uri şi definitive collection-uri. Astfel, cred că încrâncenarea rock de pe discul pasionat al lui Coverdale va face un mix bun cu relaxarea pieselor şlăgăroase, uşor fredonabile şi dătătoare de pofte de cocktail cu umbreluţă ale celor de la Def Lepp. “Songs…” e ordonat şmecher, făcându-te să-l placi la nebunie până puţin peste prima jumătate, pentru ca mai apoi să găseşti acceptabile piesele din a doua parte, când ele de fapt sunt slăbuţe de-a binelea. Pe “Go”,“ Nine Lives” şi “C’mon C‘mon” trupa lui Joe Elliott joacă tare, având un sound nemaipomenit pe chitare şi o reţetă melodică seducătoare, puţin a la Aerosmith. „Love” este balada care nu putea să lipsească de pe discul unor rockeri care au făcut carieră cu „Love Bites”. Eu văd în ea şi o uşoară reverenţă făcută unei trupe pe care n-avem cum s-o mai vedem în concert cu line up-ul original, Queen. Urmează alte 6 piese din care răsar pe alocuri idei de compoziţie, fie nedezvoltate, („ Cruise Control”- are un cot de frază muzicală absolut splendidă, dar cam atât) fie nefinalizate („ Only The Good Die Young”- când faci un refren atât de puternic, poţi să nu te mai ocupi de strofă). Dacă ar fi după mine, cuvintele de „google it” cu care ar trebui să găsiţi albumul „Songs From The SparkleLounge” ar fi: mare, cai putere, gagici tari, bună dispoziţie, vară, cocktail, hot, liceu, single, vânt şi, evident, sex.
Spre bucuria mea extremă, a mai lansat şi Fish un album. Unul care nu face excepţie de la lungul şir de esoterisme şi bizarerii muzicale la care ne-a supus atât cu Marillion, cât şi solo. „13th Star” aduce cu sine o concepţie pe alocuri prolixă, şi de aceea la fel de provocatoare ca întotdeauna. Senzaţia pe care mi-a lăsat-o albumul este că autorul său rătăceşte printre planete. De altfel, şi titlul discului face referire la acea a treisprezecea zodie, guvernată de o nouă stea. Foarte dual, discul se zbate între sentimente pământene („Miles De Besos” sau „Arc Of The Curve”) şi evadări alien(ate), ca în „ Where In The World” , „ Dark Star”- favoritele mele - sau piesa titlu. Un album absolut necomercial, care nu-şi găseşte probabil nici locul, nici single-ul potrivit în vreun efem, în afară de cele ultraspecializate şi online. Noroc că Fish nu creează în România, că n-aş mai fi auzit demult de el.
Aş vrea ca astrologie, secret, umbră, epopee, extravaganţă, bizar, esoterism, conceptual, spiritualizat şi necunoscut să fie, toate, cuvinte care să vă conducă la „13th Star”, din google.

Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com

Niciun comentariu: