20.7.08

Din inimă (publicabil)



Textul inţial era prea lung pentru Şapte seri, aşa că ar fi trebuit să-l tai. Dar cum nu ştiu să mi tai mâini sau picioare, am scris altul, puţin diferit... If you still care to read it...

Cu concertul de la Bucureşti s-a încheiat povestea mea în 3 capitole cu Whitesnake, pe 2008. Deşi ştiu că o să sufăr luni, 21 iulie, când David Coverdale va cânta la unguri, cărora le e dator din 2006, n-am cum să fiu acolo pentru că nu sunt nabab, vacanţa s-a terminat, am un serviciu, ca fiecare, şi, în fond, orice poveste trebuie să se sfârşească pentru a face loc alteia.
Au fost trei concerte frumoase şi diferite. La Londra, pe Wembley Arena, oamenii din public au explodat ca nişte artificii nemuritoare, din prima clipă şi până când Coverdale şi-a luat la revedere cu deja celebra frază „ Be safe, be happy and don’t let anybody make you afraid”. Lodonezii au intonat, fericiţi, fiecare sunet din cântecele Whitesnake. Chiar şi interjecţiile atât de senzuale pe care solistul le emite în timpul acusticei „ The Deeper The Love” au răsunat în sală, ceea ce l-a făcut pe Coverdale să se piardă uşor cu firea. La Sofia, în faţa unui public de 22.000 de oameni veniţi preponderent pentru Whitesnake, cel care sărăbtoreşte 30 de ani de carieră sub acest nume a făcut un show magnific, străduindu-se să menţină caldă marea de oameni muraţi de o ploaie infernală, care s-a abătut asupra noastră la 5 minute după începerea concertului, deja întârziată cu 3 ore. Bucureştiul a avut şi el parte de un concert special. Căldura manifestată (chiar dacă rezervat) de publicul român l-a făcut pe solist să adauge set list-ului iniţial un „Soldier Of Fortune” a capella (cântat încet şi aproape cu religiozitate de oameni) şi „Burn/Stormbringer”, a căror energie a zguduit scena.
Am auzit destule nemulţumiri legate de prestaţia tehnică a lui David Coverdale, unul dintre cei mai iubiţi solişti ai secolului XX. Cei mai mulţi l-au taxat la rece, fără drept de apel. Alţi câţiva s-au simţit personal nedreptăţiţi de vocea îmbătrânită a solistului, considerând că l-au iubit prea mult ca să ajungă să cânte atât de slab. Celor dintâi le doresc să se poată uita cu atenţie în sufletul lor, să vadă dacă sunt la fel de duri cu ei vreodată. Celor din urmă le zâmbesc, mustrându-i pentru copilăria de a crede că David Coverdale e un zeu veşnic. Tuturor le amintesc, cu părere de rău, că timpul trece peste noi toţi. Însă forţa vulcanică cu care acest solist te trage spre el, capacitatea năucitoare de a se concentra pe public şi extraordinara putere de a transmite sentimentul din care i s-au născut cântecele n-ar trebui să piară curând din inimile iubitorilor săi. A mea, cel puţin, bate cu putere şi emoţie de câte ori închid ochii şi îl ascult. This must be love.

5 comentarii:

mary spunea...

nu sint extraordinare pozele, dar poate vrei sa le vezi
http://bloggy-mary.blogspot.com/

ana spunea...

ba sunt foarte dragute:)

mary spunea...

mmm... mersi :)
dar poza ta e cea mai draguta. serios.

ana spunea...

care,mai, ca eu n am facut nici o poza, toate sunt de la prieteni!

mary spunea...

aia cu voi doi, mai!