21.7.08

În curs de...

M a bătut cineva mai insistent la cap să încerc să scriu o carte. Nu ştiu de ce, dar am impresia că m am cam lăsat dusă de nas şi am început să scriu la ea. Nu ştiu dacă o s o termin sau cât o să mai fiu entuziastă în a scrie la ea. Acesta e un fragment de pe undeva din. Nu l recomand posesorilor de sensibilităţi, gen părinţi.
Am avut apoi 19 ani şi nimic în cap, numai poveşti. Viaţa mi se părea atunci exact ca şi cartierul Berceni, o mare şi, ulterior, sordidă necunoscută. Într-una din serile de la 19 ani am nimerit în cartierul acela. Îi respect de atunci, cu o oarecare teamă, statutul de oraş în oraş. Am coborât înfuriată sau alintată dintr-o maşină şi m-am pomenit la nicăieri. Habar n-aveam unde să mă duc şi ce să fac, telefoane la purtător nu existau pe vremea aceea şi, din câte-mi amintesc, nici bani suficienţi pentru vreun taxi. Am plecat pe jos îndârjită, cu bărbia în piept, fără să-mi pese că maşina mă urmărea încet, încercând să mă protejeze şi să mă aducă din nou în sânul ei încălzit de tutun şi respiraţie de bărbaţi tineri. În cele din urmă m-au dat dracului şi au plecat înapoi, chiuind. Am fost mereu mult mai încăpăţânată decât cei care-mi cereau ceva ce eu nu voiam să dau. Sunt şi astăzi o fire severă şi nu cedez nici un centimetru din gândurile sau opiniile lungi şi puternic înşurubate în mine. Rareori, când o fac, am un singur motiv. Vreau să văd dacă sunt în stare să-mi adorm singură raţiunea. De vreo două ori era să nu se mai trezească.
Ca atunci când m-am urcat într-o altă maşină, în momentul acela greşit, care m-a surprins, lipsită de apărare, pe stradă, înainte de prânz. I-a trebuit mamei smântână. În colţul străzii mele a oprit maşina aceea mică, veche şi albă din care s-a aruncat afară cel mai frumos zâmbet din lume. Ani întregi mi-a stricat nopţile o singură secundă, o nenorocită de secundă în care eu şi zâmbetul a trebuit să ne aflăm, desprinşi, în aceeaşi lume de vis. Până si biserica în care am fost botezată a întors privirea în altă parte. M-am urcat în maşină, amuţită de acel surâs, pe care l-am lăsat să mă sărute. De când îmi doream să fac asta, mi-a şoptit fericit, şi m-a dat jos din maşină 20 de metri mai încolo, să cumpăr smântână. De câţi metri are nevoie, ca să se producă, un accident fatal ? De câţi ar fi nevoie ca să putem frâna? N-am făcut decât să mă las adormită o clipă, de nişte buze senine, deasupra cărora ochii străluceau căprui de poftă. Mulţi ani, chiar şi de atunci încolo, m-am simţit apărată de răceala şi rigiditatea mea interioare, fără să-mi dau seama că de fapt iasca arde mult mai uşor , dacă întâlneşte, din greşeală, momentul potrivit. Au urmat zile şi nopţi neîndurătoare. Bărbatul acela era 6 luni cu cineva şi alte 6 luni singur. Se comporta ca noaptea polară şi cu mine. Erau zile întregi când îl chemam şi auzeam „mâine”. Când venea, părea cel mai fericit om din lume, dar când pleca cred că era cel mai fericit. Îl şoca tot timpul ciudata mea capacitate de a pleca în altă parte sau de a fi altcineva. Pe mine mă uimea propria-mi disponibilitate de cameleon. Până când ajungeam în pat. M-am strâns prima oară toată, am făcut febră şi mi-a fost rău, pentru că el a vrut să ne condimenteze cu puţină violenţă. De atunci, respectuos ca în faţa unui bolnav cu nervii slabi, n-a mai încercat.

Niciun comentariu: