Supărarea nu se învaţă

M am întrebat de multe ori de ce ne stă în fire să ne necăjim atât de des. Să ne supărăm, să suferim. Uneori pentru lucurui care nici măcar nu contează,
alteori pentru lucruri care doar ni se pare c ar conta. E o situaţie în care nu putem ,parcă, învăţa din greşeli, pentru că ni se pare că nu se repetă niciodată.
Şi, de fapt, în afară de acele câteva cu adevărat grave, toate se repetă. Se schimbă oamenii, orele şi anotimpurile,
dar faptele,de fapt, nu. Câteva situaţii cu variaţiuni, nu? Dacă nu s a stricat maşina, atunci te a umilit şeful, dacă nu te a părăsit iubitul, atunci te a înşelat, dacă nu te a iubit, atunci l ai iubit prea mult, dacă nu ai greşit, atunci aşa a fost să fie.
Dacă nu ai bani, atunci ai ghinion şi dacă nu ai ajuns la timp, atunci a plecat avionul, trenul sau vaporul, dacă nu te ai uitat bine, atunci ai fost păcălit şi dacă nu te ai ferit, atunci te ai fript. Dacă ai crezut, atunci ai fost dezamăgit, dacă ai luptat, atunci nu ai câştigat, dacă ai insistat, atunci ai enervat, dacă ţi ai dorit,atunci a plecat.
Dacă nu ţi a păsat...dacă nu ţi a păsat? Nici măcar tu nu eşti fericit?:)
De fiecare dată când mă supăr sau mă necăjesc ştiu că e din vina mea. Ceva din cele ce am scris mai sus sau toate deodată, de a valma, le am făcut, le am greşit. Plâng nervos, beau ceva, trag un somn sănătos şi a doua zi mă uit în oglindă şi întreb senină, ce am păţit ieri ?
Îmi promit mereu că n o să mă mai supăr, că n o să mă mai necăjesc, că n o să mi mai pese. Şi pe urmă uit şi iau de la capăt. De ce asta nu se învaţă?