Ştiu ce-am făcut vara asta

Mi-am luat concediu şi am plecat acolo unde se zice că bate ceasul în materie de muzică şi concerte. La Londra. În 5 zile am avut de ales între Whitesnake şi Def Leppard, Bon Jovi, Eric Clapton, The Police, concertul de ziua lui Nelson Mandela , Linking Park şi Radiohead. Am ales ceea ce gusturile mele au decis acum mult timp că le trebuie. Whitesnake, evident, ( numai pentru ei m-am dus, iniţial) urmaţi de Bon Jovi – ok, dacă tot sunt acolo, Clapton cu siguranţă. Nu ştiam nici eu că o să vreau să mai văd Police. Dar să le luăm pe lung şi rînd, săre disperarea editorilor mei.
Las la o parte Whitesnake cel din 26 iunie, pentru că o să vă scriu o cronică triplă şi comparativă, după concertul de la Bucureşti. Dar cu Def Leppard n-am avut prea mari tangenţe niciodată. Chiar dacă ultimul lor album e surprinzător de plăcut, în întregime, în live-ul de la Londra show-ul lor a arătat ca unul de Eurovision, cu scena în baie de lumină, multe efecte vizuale, multă agitaţie şi piese la fel. M-am retras în spatele sălii, am admirat sunetul fără cusur, am cântat un pic la „ When Love And Hate Collide” şi cam atât. Pop- metal, cică, dar nu prea văd eu metalul.
Pe 27 m-am dus cam adormită la Bon Jovi. Am avut locuri prea sus, în al treilea inel al stadionului Twickenham, aşa că n-am intrat prea bine în starea de concert. Asta în primele 3 minute. Pe urmă m-au cucerit dinamismul şi cheful de spectacol ale lui little bon jovi. Un concert de vară, puternic şi optimist, bine dozat, bine alternat, numai hit-uri. Când am auzit „It’s My Life” mi-am adus aminte că acum câţiva ani, când a lansat-o, m-am gândit „ ce grav a izbit-o ăsta! O să mai trăiască cel puţin 10 ani numai datorită piesei ăsteia”. Şi aşa e. A fost întâmpinată delirant de cei 42.000 de oameni de pe stadion. În rest, un show foarte bun, pigmentat cu ghiduşii -„M-am săturat de piesa asta, ia să vedem, ce-mi propui?”, îşi întreba chitaristul, care a dat primele acorduri din „Start me Up”, spre bucuria publicului. A doua zi m-am dus şi mi-am luat de la Hmv un best of. Am salvat şi puţin din Pământ, pentru o liră în plus. Tot ce nu era cd era din hârtie reciclabilă.
La Hard Rock Calling, festivalul de două zile din Hyde Park, în cadrul căruia au cântat Sheryl Crow, Eric Clapton, the Police, K.T. Tunstall, Starsailor şi alţii m-am dus iniţial doar pentru ziua cu Clapton, pe 28. În tot parcul mirosea a grătar. Când am intrat, am auzit acordurile de chitară leşinate ale lui Sheryl şi, văzând lumea pe păturele, cu bere şi mâncare după pofta inimii, mi-am zis „ ăsta-i un mare grătar în curte!”. La Eric Clapton, însă, oamenii au reacţionat ca-n basmul cu flautistul vrăjitor. S-au ridicat, au amuţit, şi-au întins gâturile să vadă, ca să înţeleagă ce naiba îi vrăjeşte la acordurile acelea relativ simple ale lui slow hand Clapton. Un artist tăcut, fără efuziuni, fără să aibă prin discurs grijă de public. Un Thank You spus la două piese o dată şi nimic mai mult a însemnat comunicarea lui Clapton cu noi. Poate altfel rupea vraja. „Hit-urile” la sfârşit, pe principiul „înduraţi şi aşteptaţi” au ţinut oamenii în vârful picioarelor până la mai familiarele „Cocaine”, „ Layla” , „ Before You Accuse Me”. Am plecat vrăjiţi cu „Wonderful Tonight” şi, thank God, no Tears In Heaven.
Am făcut un împrumut de la Delia şi m-am dus şi la Police, deşi nu mai erau în plan. Mi s-a strâns inima când am citit pe fly-ere „ the last ever UK performance” , mi s-a părut atât de greu acel ever ca never, şi-mi plăcuse atâta atmosfera de pe iarba din Hyde Park încât... O bijuterie de concert , datorată poate şi bucuriei englezilor de a-i avea pe englezi în faţa lor, acasă, pentru ultima dată pe o scenă, sub numele de the Police. M-am bucurat şi eu cu 2 conaţionali la telefon, de acea ultimă, atât de dulce desfătare. Speram ca unul să ştie cum să schimbe pronumele în „ Every Little Think She Does Is Magic”, dar n-a putut şi asta-i altă poveste, aveam s-o aflu mai târziu. Deocamdată Sting, foarte relaxat, zâmbea tot timpul cu căldură celor 35.000 de oameni. Pe un poster agitat în faţa scenei scria, în fond optimist, „ So long, boys”.
Ana M. Călin