Dinspre muzică spre text

Îmi place Grimus- Panikon şi n-aş fi crezut niciodată că o să-mi fie aşa greu să pun cap la cap nişte rânduri care să formeze o cronică la album. Probabil că, aşa cum se întâmplă atunci când îţi place cu adevărat şi cu putere un om, habar n-ai ce-ţi place la el exact. Îţi place şi gata. Totuşi... Îmi place la Grimus felul în care tratează muzica. Poate şi pentru că e încă la început, dar mai degrabă pentru că găseşte bucurie în a compune, înregistra şi interpreta, la grup nu simţi rutină. Piesele nu curg în ordinea aceea în care ne-am obişnuit: hai cu un rock, hai cu o baladă, strofă, refren, bridge, repet refren x 4, fade. Albumul e surprinzător, piesele fac cotituri neaşteptate de ritm, intrările în refren te prind nepregătit şi în general se simte în creaţie un chef de a experimenta. Se simte seriozitatea, uneori chiar gravitatea cu care Grimus pune problema, muzical vorbind. N-aş şti să spun acum câte ceva despre fiecare piesă-n parte, nu de alta dar de două săptămâni de când îl ascult foarte des, materialul discului a început să mi se amestece în minte, să formeze o pastă care mai astupă ceva din crăpăturile pe care viaţa şi nervii mei le fac, inevitabil. Asta eu cred că e bine. Când nu mai eşti în stare să numeşti numai anumite piese care-ţi plac foarte mult, înseamnă că ai de-a face cu un material omogen şi cu valoare. Bine, poate în asta m-a „ajutat” şi o scăpare –sau poate o intenţie?- a art-ului albumului. Afişajul cd player-elor e cu cifre. Pe copertă sunt (doar) titluri. Dacă mă apuc acum să spun ceva de piesa trei, va trebui să număraţi pe album titlurile separate de durate: Political Animals. N-am zis de ea întâmplător, mi se pare cea mai bună, cea mai complexă, cea mai fascinantă piesă de pe Panikon, muzical vorbind. Tot fac precizarea asta cu muzicalul, pentru că - era vremea- ajung şi la micile obiecţii personale, care au legătură nu doar cu Grimus. Am obosit să ascult atâta muzică în engleză, de la români. Nu mai pot demult să mă concentrez pe texte, şi asta fiindcă, spre deosebire de majoritatea trupelor de limbă engleză, românii care scriu în engleză fac texte al naibii de grele. Împănate de metafore, greu de cântat, greu de ţinut minte, uneori chiar uşor neinteligibile – nu e neapărat cazul aici. La trupele străine e cu „ keep your eyes on the road and nothing can go wrong” la noi e cu „ they shower you with inconsistence”, obositor, prea grav, prea not fun. Aş fi avut nevoie de cărticica cu texte să văd dacă într-adevăr starea pe care mi-o lasă muzica lui „ Mild Disease” e corectă şi din punct de vedere al textului. Aşa, de exemplu, pentru că am eu o probemă cu love acuma, am reţinut doar „ The more you love, the more she loves you”, şi nu mă pot declara fericită, pentru că he doesn’t love me more, for example. Salut, pe lângă excelenta voce titulară, prezenţa lui Byron la piesa „Time To Be Good Friends” şi aştept concertul de vineri seara. Şi gata.
Ana M. Călin