8.11.08

o aiureală lungă

Zac în casă. E singura mea zi liberă din săptămână şi o zac. În fond, aproape că nu mi aduc aminte de când n am mai avut o zi ca aceasta, pentru că săptămâna trecută mi o ocupam cu Sinaia şi prieteni, acum două mi am împărţit munca de weekend şi acum 3 sau cine mai ştie, „veneam” de la Cluj şi vedeam mamă tată.
Uite că nu mai ştiu să reacţionez la zile libere şi nici ce se face exact cu ele. Aşa că am dormit o până la 11, am băut cafeaua, am citit încă câteva rânduri din Murdoch ( am terminat o în sfârşit în după amiaza asta, simţeam că mă sufoc) şi, pradă unui obicei pe care mulţi nu prea l pricep, dar îl invidiază,(sper!) am adormit la loc, încă 4 ore. Am de câţiva ani meteahna asta. După prima trezire, care mă înveseleşte cu cana ei mare de cafea, cu zăcutul în linişte pe fotoliu, obosesc brusc şi mă bag la somn din nou. Cred că sistemului meu îi face bine această extra porţie de somn – e ca şi cum ai cere încă un desert!- pentru că abia la a doua trezire mă simt proaspătă, întreagă, odihnită până la capătul cu + al bateriei.
Zac în fotoliu. În jur pulsează calm dezastrul. Două vase mari cu flori au frunzele ofilite, ar trebui să le curăţ. În bucătărie stau împrăştiate ambalaje de produse pe care le am consumat sau tocmai cumpărat – am reuşit să mă târăsc până la magazin dintr un fel de dorinţă stupidă de avea nevoie de ceva, în fond puteam să trăiesc încă nişte câteva zile bune fără feliuţa de somon şi pâinea biscuite finlandeză. M am convins că am nevoie de discurile demachiante, consumă cam multe Kiri, de la o vreme în fiecare dimineaţă trebuie şteasă la ochi. Zac şi ele pe undeva. Pe măsuţele negre s a întins praf, îl conserv cu sfinţenie. Probabil că rufele de pe uscător ar fi trebuit strânse demult, dar tot de acolo le iau ca să mi încalţ labele, să mi acopăr pubisul, bustul... De ce să le mai strângi, vâri în sertare, când mâine o să ţi trebuiască altă pereche, alt flecuşteţ multicolor cu care să te acoperi sau prin care să devii vizibil? Câteodată cred că dacă n aş fi îmbrăcată nu m ar vedea nimeni. Aş fi invizibilă. Detest hainele. Am mai multe decât port, dar am doar câteva. Dacă spun cuiva că am purtat jacheta portocalie e imposibil să nu mă vadă cu ochii minţii, pentru că sigur orice prieten dintre ai mei m a văzut îmbrăcată cu ea de cel puţin 50 de ori, pentru că de celelalte 50 purtam jacheta albastră. Port aceeaşi pereche de pantaloni, acum una de blugi largă, cu talie joasă, de care trag tot timpul şi care mă enervează, dar asta e, una e, mai am vreo 2-3 în dulap, dar nu m am ataşat de ele. Port aceeaşi pereche de încălţări sport şi pentru mine schimbările de anotimp sunt dramatice, până găsesc setul următor de haine trec prin ghearele Circei şi mă îmbrac nepotrivit, cân se încălzeşte mor de cald, când se face frig, în primele zile răcesc şi mor de frig. Sunt incapabilă să renunţ uşor la setul meu de haine, iar când mă îmbrac altfel deât sunt obişnuită mă simt poastă, diformă, inutilizabilă, idioată. Sunt ca un căţeluş cu haine de nou născut. Astă primăvară când mi s au rupt blugii numai că nu i am jelit şi înmormântat. Iar până am găsit alţii era să trec pe tratament. Nimic nu mi se potrivea. Nimic nu mi plăcea. Abia de am găsit în capitala Londra o pereche de jeansi, ăia largi, cu talie joasă, pre joasă, care mă enerveză acum, mă rog. D aia îmi pace mie Germania.
În stânga, o scrumieră vârf de mucuri de ţigară, îmi aminteşte de terasa de deasupra Someşului, de la Cluj. Cred c am stat acolo, aproape înţepenită, vreo patru ore, scriind ceva. A venit barmanul să mi schimbe scrumiera şi mi a adus una mai mare. Ţin minte că am luat o pe cea mică şi i am turnat conţinutul în cea mare. Parcă mă mutam în casă nouă, dar privirii întrebătoare a barmanului a trebuit să răspund: Vreau să mi văd producţia. Parcă au fost 17 ţigări. În patru ore!
O sticlă de apă zace pe masă, arătând jalnic despărţită de dopul ei. Îmi place apa minerală, dar fără acid. I never said it was easy with me. Totuşi, nu fac niciodată figuri în altă parte, dacă mi dai apă minerală nerăsuflată sau apă plată sadea. Sunt cuminte în deplasare, dar acasă te ar apuca durerea de cap.
E plin de cd-uri peste tot. Ascult de câteva zile Grimus ul şi nu mi se leagă nimic în cap pentru cronica lui. Îmi place la modul că e ok, şi gata. Cam puţin. În schimb, am sentimente împărţite legate de Stem, (Celelalte Cuvinte) pe care am reuşit în sfârşit să l iau (de fapt o prietenă s a plimbat prin oraş şi l a găsit şi l a cumpărat). Parcă ar încerca să mulţumească pe toată lumea, dar cred că va reuşi să i dezamăgească pe mulţi. Discul nu reuşeşte să lege o atmosferă, alternează balade dulci cu piese zgâlţâite şi când să te potriveşti unei stări eşti smuls şi înmuiat în alta, ca un ou de Paşti pe care ai vrut să l faci galben şi fiindcă n a ieşit îl pui în vopsea albastră, ca să iasă verde. Ce...imagini am şi eu.
Borcanul de biscuiţi care a devenit puşculiţă aruncat şi el pe o masă. În el stau la întuneric câteva bancnote euro, de care mă bucur, că acuş ajunge Vio şi mi aduce carte lui Sting, una în care povesteşte cu un haz total britanic (desigur, unde e cazul, numai eu fac glume şi am tendinţa de a mă prosti tâmpi exact când nu e) despre cum s au născut textele lui pentru Police. Gândul la carte mă mai înseninează un pic. Mai ales că am scăpat de prostia asta de Murdoch, care a făcut un arc lung peste vară şi abia acum am reuşit s o termin, profund indispusă. Scriitura cărţii ăsteia e jenantă, forţată, rece şi acră şi m a făcut pe alocuri să pleznesc de nervi. Păi, judecă şi tu:
Martin e căsătorit cu Antonia mai mare ca el, amândoi fiind prin deceniul 4-5 al existenţei. Martin îşi adoră soţia, care are un fel d a fi, din ăla cu mreje. Totodată, are o relaţie egoistă cu tânăra Georgie (26) care ca el nu găseşte, acceptă să păstreze totul în secret şi mai renunţă fără vaiete şi la o sarcină, chestie sărbătorită mai apoi în doi cu „şampanie, sărutări şi un sentiment de uşurare”. Bon, şi vine Marti ăsta acasă înt o zi, care nevastă sa foarte calmă îi spune că l lasă, că a descoperit fericirea în braţele lui Anderson, psihanalistul femeii şi prieten de familie, tip pe care altminteri Martin îl admira şi chiar cam plăcea. Stupefacţie băiatul se simte înşelat, lalala. Cei doi, calmi ca nişte părinţi (de altfel astea sunt cele mai bune scene ale cărţii, când ăştia doi calmi, savanţi, impunători şi strălucitori îm m...mă sii s apucă să facă ordine în jur) îi explică lui Martin că în nici un caz nu doresc să l scoată din viaţalor, dimpotrivă, să facă bine să accepte locul stabilit în relaţia lor, să fie bun şi să se lase mângâiat pe cap, uite aşa. Martin fornăie din nări şi fuge la Georgie, hai să dăm în fapt relaţia noastră, hai să ţi arăt casa mea, vai ce te iubesc. Fata,biet personaj cu care se joacă toţi cam cum le vine mai bine, acceptă fără bucurie. Dar când o aduce la el acasă, cineva intră pe uşă, Martin îşi imaginează că i Antonia lui,îi face vânt ăstilalte pe uşa din dos, sistemul cară te când îţi spun, dar când se întoarce dă peste Honor Klein, sora lui Anderson, o profă bizară descrisă în carte ca mai degrabă urâtă dar fascinantă, o combinaţie de „ Înger ebraic” cu “ şarpe egiptean”, adică fix cât să nu înţeleg eu nimic. Sărind dintr una în alta, prinţii consorţi Antonia şi Anderson află de la Honor, care a smuls mărturisirea de la Georgie, ( a cărei o carte uitată i a arătat lui Honor cine fusese în casă cu Martin) de relaţia dintre Martin şi Georgie şi bineînţeles că l cheamă p ăsta la raport. Antonia e neagră, vai, cum mi ai înşelat aşteptările, eu credeam că am fost viaţa ta, hai lasă ne. După care dictează că Martin trebuie să şi refacă viaţa cu Georgie şi să facă bine să le o prezinte şi lor, iar Martin strâns cu uşa o aduce pe căprioară să le o prezinte, deşi el tocmai realizase că Antonia e viaţa lui şi nu prea mai voia cu Georgie, mai exact ar fi vrut ca pe Georgie s o poată pune „undeva, la rece”, de unde aia să nu facă nici o mişcare, să nu respire , să nu cugete până la întoarcerea lui improbabilă. Se mai întâmplă că el se întâlneşte cu Honor în pivniţă, în care coborâse să ia nişte vin, şi, nervos că secretul lui s a aflat, dă cu ea de pământ într o luptă cheală, (m am gândit că ar fi fun să înlocuim cunoscutul „surdă” cu alte adjective din aceeaşi categorie, gen şchioapă, ştirbă, ciungă) în timpul căreia îi sare lui ceva siguranţă prin cap, dar asta vomafla mai târziu. Între timp, când se duce acasă pela Georgie Penelope o află pe asta cu Alexander, fratele lui, vădit îmbujoraţi şi încântaţi, iaca, se mai simte o dată trădat. Apoi se întâmplă aia cu siguranţa, îşi dă seama că el de fapt o iubeşte indescriptibil pe Honor Klein. Se duce după aia la Cambridge, seara, se strecoară în casă, urcă pe scară, intră în domitor şi o găseşte pe preopinentă în proces de acuplare cu fra so, care, nu v am spus până acum, cred, era Anderson!
Martine distrus. Relaţia dintre Antonia şi Anderson se duce naibii şi ea, pentru că ăsta crede că fostul i a zis fostei ce a văzut în dormitor şi începe să se comporte aiurea cu aia. Antonia şi Martin sunt din nou împreună, dar mai degrabă cum ar fi împreună doi morţi în coşciuge alăturate. Într o seară letargicii află că Alexander şi Georgie se căsătoresc. Şi Martin şi Antonia albesc de nervi. Martin înţelegem, urmează să aflăm de ce şi Antonia. Nu trec două zile şi Martin primeşte un pachet cu o coadă de păr de om pe care o identifică-ca fiind a lui Georgie. Se repede la casa fetei, care aia băgase nişte somnifere cu alcool şi se îndrepta uşor spre finiş. O salvează şi iată i strânşi la patul ei tânăr (de ce, adică de ce a trebuit s o pună autoarea să crape pe tinerică? Nu mai bine crăpau toţi boii ăilalţi, întreb şi eu) pe toţi: Antonia, (strălucind ciudat, după ce îmbătrânise cu 15 ani când o rupsese cu Anderson) Alexander, Martin, Honor şi Anderson. Când se cară la coafor, Antonia se cară cu Alexander. Aha, zic cititorii, deja aşteptându se la diverse încârligături între personaje, numa prostu de Martin nu şi nimic. A doua zi, după ce dispăruse 24 de ore, Antonia apare semeaţă ca o regină şi i zice lui Martin auzi, cred că ştii deja ce se petrece. Nu, eu nu, maybe the readers, zice Martin şi află şi el că bineînţeles că Antonia era cu Alexander de mult timp, „ încă dinainte de a ne căsători noi”, dar – aici se salvează magistral autoara!- o lăsaseră mai răruţ, de când fata îi avusese pe cap şi pe Martin şi pe Anderson. Şi se cară şi Antonia din peisaj. Acum, va rămâne Martin cu Honor? Citiţi şi voi ultimele pagini, na. Vai ce m am enervat.
Dezordinea din jurul meu începe să aibă vioiciune. Parcă toate mă agaţă şi mă strigă, strânge mă, curăţă mă, ambalajele inconştiente ţipă aruncă mă. Nu, n am băut nimic, dar mă pregătesc s o fac, mă simt ca şi cum aş fi în stare să beau un Oktoberfest şi să fumez producţia pall mall pe două- trei zile, dar desigur ficatul nu mă ţine şi nici la ziua mea de mâine, care ar putea fi însorită, nu sunt dispusă să renunţ. Încă.

2 comentarii:

carla spunea...

cred ca semanam :)

ana spunea...

buna, carla.

din ce punct de vedere crezi ?:)