vine vremea

e clar.am ieşit afară şi am văzut. cerul e uşor roşiatic şi încruntat. temperatura a scăzut cu ceva mai mult decât câteva grade bune. Văzduhul pare neliniştit, încărcat, înceţoşat şi nu se vede luna. În nări mi a intrat miros din ultimele frunze moarte răscolite de un vânt răutăcios. Ceva din atmosferă te face să te simţi singur singurel pe lume, chiar dacă eşti înconjurat de zâmbete. Până şi zâmbetele pier.

e vremea aceea care te ia şi te suceşte ca pe o frunză şi te răscoleşte până te întoarce spre interior. Stai singur cu genunchii la gură şi tot din jur dispare, până nu mai rămâi decât tu, scormonind în tine ca într un ulcior adânc. Ai făcut prea puţin sau ai încercat prea mult, ai minţit, ai supărat, ai păcălit, ai tăcut, ai acceptat, ai încercat, ai întrebat, te ai speriat sau te ai îngrijorat, ai sperat sau n ai crezut, ai rămas, ai fugit, tot vine la tine, aşa cum stai, cu genunchii la gură în camera rece a acestei luni magice şi rele, care te lasă singur, aşa cum o să dispari.
Până spre Crăciunul cu zăpada albă, liniştită,care înfundă sunetul paşilor şi vătuieşte plânsurile, mai este. Acum eşti singur, în luna MEA.