zi

Sunt zile când simt brusc cum obosesc atunci când îi văd numele. Simt pur şi simplu cum pălesc, cum se scurge din mine şi ultima urmă de putere, până la ultimul strop, cum rămân în spatele unui zâmbet inert, de faţadă. Sunt momente în care mă simt ca o insectă prinsă sub un borcan, cum am din ce în ce mai puţin aer, cum mă izbesc din ce în ce mai slab de ziduri inexplicabile, transparente, prin care se vede aşa frumos lumea de afară. Mă aud oftând şi mă gândesc că poate în sfârşit se rupe ceva pe dinăuntru, se dărâmă, se sparge cu un zgomot asurzitor urmat de liniştea aceea de sfârşit sau început, de unde nimic nu mai poate fi construit sau totul aşteaptă să mai fie construit o dată. Mi e câteodată teamă să gândesc, puţinele şi tristele mele gânduri distrug, tragic, ordinea şi pacea atât de greu obţinute şi atât de fragile. Simt că am membre de copil mic. Mi e teamă să merg, să nu mi le rup, mi e teamă să stau, să nu mi îngheţe, mi e teamă să întind mâna, să nu mă muşti, mi e teamă să pun piciorul, să nu te tragi de sub el, ca valul de mare care acoperă cu inocenţă un hău.
Mi e teamă să nu mă spulber. Am grija prea multor lucruri, ca să mi permit să mă spulber. Şi asta mă face să nu mă mai mişc, să nu mai respir, să nu mai îndrăznesc nici măcar o bătaie scurtă de gene, în zilele în care îi văd numele. Tot ce am de făcut nu mă lasă să mă pierd. Dar mă opreşte de la orice mişcare armonioasă. Sunt ca o jucărie bătrână, cu arcuri sărite, care dacă o învârţi puţin se mişcă fragmentat şi încremeneşte tăcută cu o mână în aer. Nu se mai aude toba inimii ei.