Colegul meu, publicul

Am fost la destule concerte în ultimii 19 ani. Concerte mari, în stadioane şi săli, concerte medii, în pieţe şi săli, concerte mici, în cluburi şi pe terase, concerte în ţară şi în afara ei, concerte pe care le-am văzut din ultimul sau primul rând sau din faţa primului rând.
La cam toate cele din ţara mea am avut o problemă mare cu colegul meu, publicul.
Întotdeauna trebuie să se întâmple ceva care să-mi distragă atenţia şi, eventual, să-mi sfâşie bucuria cu care am plătit biletul de spectator. Pe stadion sau în sală, sunt mereu împinsă, mutată, călcată pe picioare, cel care răcneşte melodia se află întotdeauna în prima vecinătate a urechii mele, iar în faţă am pe cineva care dă din plete făcându-mă să-i gust din păr când deschid gura. Dacă mă foiesc un pic, să-mi schimb locul, pentru că am în faţă, invariabil, numai oameni înalţi, primesc priviri duşmănoase, iar corpurile celor pe lângă care vreau să mă strecor se fac tari ca stânca. Cred că drumul meu prin public, cu o treabă sau pur şi simplu pentru a-mi găsi un loc mai confortabil, ar putea stârni râsul oricărui privitor. În vreme ce eu încerc să păşesc uşor, să ocolesc picioare, să sar peste pahare de bere şi să mă las în jos acolo unde trecerea mea ar întrerupe vederea la scenă, colegii mei rămân muţi, impasibili la semnalul „ vă rog să mă scuzaţi”, fără ca măcar să schiţeze vreun gest de retragere, să-mi facă loc, doar transmiţându-mi prin priviri urâte un sec „ tu cine naiba eşti şi de ce tocmai p-aici vrei să treci ?”.
Când mai am de lucru la câte un concert şi trebuie să port un ecuson, e şi mai rău. Eu încerc să mă strecor prin public către scenă (când altă cale nu e) şi simt cum duritatea corpurilor creşte, pe modelul „te crezi tu importantă!”. Aşa am renunţat să mai port ecusoane de gât. Mi le pun la curea.
Lipsa de simţire a publicului în timpul unui concert mă sperie. Cred că muzica ar trebui să ne sensibilizeze, să ne facă mai uşori, să ne fluidizeze cumva pe toţi. În loc de asta, parcă majoritatea se toarnă în forme grele, de fontă, care rămân înţepenite, tari pe picioare, incapabile să dăruiască jumătate de pas la stânga sau la dreapta celui care trebuie să se mişte.
Mai ţin minte încă joaca mea preferată de atunci când colaboram la câte un concert la care vedeam mii sau zeci de mii de oameni fericiţi. Număram pe toţi cei din echipa noastră şi împărţeam publicul la ei. Poate de la mine mai scădeam un pic, că mai tot timpul am lucrat la chestii de coloratură. Şi rezulta că şi datorită muncii mele o mie sau două de oameni sunt fericiţi în seara aia. Poate chiar cei care pe mine mă faceau nefericită.
Ana M. Călin