căutări...

"un bilet adresat unui coleg prin care sa-i cereti o carte pe care nu o aveti in casa"

haios, nu?
o să ajungă să caute şi cum să spună cum îi cheamă oamenii ăştia mici.
" mă numesc constantin răpdulescu..."şi o să tresară în ultimul moment: băi, dar parcă pe mine nu mă cheamă aşa!

brigada diverse

până acum 20 de minute eram foarte încântată că mi am luat bicicletă. e mică şi cochetă şi pliabilă! foarte bună pentru case mici. e argintie. şi aseară, când m am plimbat cu ea la Şosea, am avut ocazia să intru niţeluş în comunitatea de rolleri şi biciclişti care umplea parcul. sigur, eu eram cea mai cuminte dintre toţi, întrucât încă nu ştiu să privesc în spate fără să întorc şi ghidonul...mă întreb dacă şi cu volanul voi fi făcut la fel în zilele mele bune...

azi încă tresăltam de bucuria plimbatului de ieri şi a gândului că abia aştept să scap din serviciu ca să mă plimb şi azi.
Bum, o scatoalcă peste ceafă. Mnu, nu fizică, nu prea se întâmplă la noi aşa ceva.
Avusei o idee de promo, care mi a venit "prost", în sensul că mi a venit cât şeful de la promo e plecat. i adevăratelea, eu i am trimis mail de duminică seară, cu un doc word care conţinea ideile... că nu l a primit sau că l am trimis eu la altcineva, (am investigat asta, nu e cazul) asta nu mai ştiu.
azi - şeful de promo fiind plecat - m am gândit spă vin în sprijinul neervilor mei şi să dau un pic de şfară în ţară, doar doar m o ajuta careva în eventualitatea filmării acelor spoturi... nişte spaţii cu mobilier, nişte copii...

primesc un mail de la şef care mi reproşează că am "alertat" lumea fără să i zic despre ce e vorba...eu căzută în cap, îi replic că am trimis brieful. el zice că n a văzut, nu ştie, să moară, să facă...şi că oricum noile proceduri (foarte foarte noi, că io habar n am de ele) zic că marketingul trimite ideile, iar noi ne decupăm promourile în aşa fel încât să se potrivească ideilor marketingului. Corect, mormăi io, dar n am ştiut... cum multe chestii care cică ni s au spus, nu ni se spun...aşa ajungem să avem 4 oameni concedii în acelaşi timp... dar nu i nimic...sunt numai nervii mei.

Fericire

Avea Vama Veche un cântec, printre ultimele, în care explica despre fericire. „Fericire-i când dormi tu la ea, chiar pe canapea”. După ultimele 20 de ore din viaţa mea, am prins curaj să explic ce înseamnă fericirea şi pentru mine.
Fericire e atunci când eşti atât de obosit, după 15 ore de serviciu, încât ţi-e greu să tragi de tine să te mai duci la un concert, dar reuşeşti. Fericire e atunci când îţi dai cu apă în ochi şi te simţi un pic mai bine. Fericire e când ajungi la clubul unde urmează să cânte Survolaj, care n-au mai cântat de nenumăraţi ani, şi găseşti în club toţi prietenii cu care te întâlneai odinioară mai des, toată garda, toată lumea care trebuia să fie acolo. Fericire e când vezi că unul şi-a adus şi copilul de cam 12 ani, care stă pe un scaun şi ascultă atent străzile bântuite de noapte. Fericire e când Survolaj cântă tot impecabil, revendicându-şi, de drept, titlul de cea mai bună trupă de jam şi live. Fericire e când primeşti o garoafă la sfârşit. Fericire e când noaptea continuă. Fericire e când ajungi la un prieten acasă şi, ameţit deja de muzică, mai poţi să rezişti la o supradoză de magic. Fericire e că există pe dvd concertul Roger Waters „In The Flesh”. Fericire e când, deşi l-ai mai văzut de nu ştiu câte ori, te lipeşti de ecran, iar sunetul care vine din toate părţile intră în tine până miroşi a Pink Floyd. Fericire e când adormi chinuit, pe „Welcome To The Machine”. Când te trezeşti târziu şi bei o cafea tare şi mănânci brânză de la greci şi roşii de la cherry. Când străbaţi oraşul ziua, în maşină, foarte mirat şi ne-mai-obişnuit să faci asta, de când ţi s-a închis orizontul zilei în Pipera. Fericire e să descoperi un sector curat, plin de flori, verdeaţă şi bun simţ. Când reuşeşti să ajungi la o benzinărie înainte de a rămâne fără motorină. Fericire e când începe o ploaie turbată, de vară, iar oamenii din Piaţa Romană fug râzând să se adăpostească de ea. Fericirea e în maşina ta, în care asculţi exact atunci „Too Many Tears”, varianta blues de pe „Into The Light”. Fericire e când ajungi acasă, te apuci să-ţi încarci telefoanele sucombate şi afli că nimic grav nu s-a întâmplat şi că nimeni n-a avut nevoie de tine la serviciu. E când fiecare părticică din corp te doare de oboseală. Fericirea e când termini de scris aceste rânduri, anticipând cu un zâmbet mic, somnul fericit care te va cuprinde în câteva minute.

despre

freddie,tate, lemmy, jimmy, blackie,david. alteori plant, waters,gilmore, coverdale. întotdeauna m a încălzit felul în care ascultătorii lor iubitori i au numit pe artişti. pe prenume sau pe numele din armată, se simte că sunt mulţi oameni aici, printre prietenii mei, care ar putea vorbi egal, fără isterii de fan, cu idolii lor.

hey, freddie, what's your poison?
hello, tate, what you've been drinking ?
lemmy,do you still think the same bout women?
oh, jimmy, tell me you'll play that again!
blackie, I love u.
David, another cup of tea?

Plant is charming. Waters is echo. Gilmore is here. Coverdale we love.
Suntem noi, prietenii voştri.

GOD GAVE ROCK'N'ROLL TO THE BULGARIANS

Vineri, 16 mai, am plecat în mare grabă la Sofia, cu un grup de cetăţeni aproape necunoscuţi, cu care împărţeam totuşi o mare pasiune: concertele rock. Probabil că pe lângă diverse alte categorii care beneficiază de un Dumnezeu care se ocupă numai de ei, există şi cel care are grijă de ameţiţii şi nehotărâţii care, deşi îşi doresc să participe la un concert, nu-şi iau din timp bilet şi ajung să se bosumfle, neputincioşi, pe ultima sută de metri. Îi dau un kiss celui care m-a ajutat ca joi la prânz să am bilet la concert şi loc în maşina lui Angel (simţiţi mâna divină, nu?)şi gata cu curtoaziile.
Am ajuns după amiază într-o Sofie însorită, caldă, curată, şi din care aproape toţi rockerii dispăruseră deja pe Akademik Stadium.Am reuşit să ne învârtim (nu e chiar ăsta termenul, dar pagina de revistă nu-l suportă pe cel la care mă gândesc) suficient de mult timp prin Sofia, cât să păşim în incinta stadionului exact când cei dinăuntru aplaudau intrarea americanilor. Nu-mi place deloc să ratez începuturile de show. Deşi ştiam şi cortina şi flăcările din intro, aş fi preferat să le văd cu ochii mei, că aproape sigur nu le mai prind vreodată.
Au urmat 60 de minute în care nu mi-a plăcut deloc sunetul, şi am tot căutat un loc de unde s-ar fi putut auzi cât de cât rezonabil. Nu l-am găsit. Sunetul a fost încet şi înfundat pe prima parte. M-am consolat cât am putut cu luminile şi vorbăria, fiindcă nici prea multe piese nu ştiam (Kiss rămâne pentru mine un grup cu un show formidabil, dar cu piese cât să încapă pe un best of). Am reţinut "Calling Dr. Love"şi "Hotter Than Hell" şi am aşteptat, din ce în ce mai mofluză, să aud ceva care să mă pună în mişcare. În tot acest timp, stadionul plin de bulgari de toate vârstele şi condiţiile aproape că se zguduia. Vecinii cântau, dansau, făceau valuri şi băteau din palme. I-a prins de minune pantomima lui Paul Stanley, care servindu-se de ecranele suspendate, i-a pus să strige pe părţi, pentru ca mai apoi să declare, cu o sinceritate bine lucrată " Sofia, your are officially the loudest city from Kiss Alive Tour until now". Spre bucuria cu aer naiv a majoritarilor de pe stadion. Noi, mai cârcotaşi, ne strânseserăm într-un colţ şi comentam lipsa de zvâc a show-ului şi vorbăria excesivă. Era gata să uit cât iubesc una din declaraţiile de tupeu ale secolului, venită din partea lui Paul Stanley:" We were here for you grandfathers, we were here for your parents and NOW we are here for you" Era să uit cât a însemnat trupa asta pentru industria showbusiness-ului. Când începusem să număr, nervoasă, minutele care mai rămâneau din show, în mijlocul vacarmului produs de bulgarii fericiţi...A ÎNCEPUT SPECTACOLUL!
Într-un val de lumină, confetti şi artificii aruncate din grif-ul chitarelor pe accente, au venit peste noi, tăvălug, aproape toate marile piese ale grupului. Cele care FAC show-ul Kiss."Shout It Out Loud", "Lick It Up", "I Was Made For Loving You" şi "Rock'n'Roll All Nite" ne-au făcut în sfârşit fericiţi. Sunetul s-a îmbunătăţit considerabil, nu cred că asta a fost doar o părere datorată entuziasmului. Stadionul a luat foc când trupa a afişat culorile Bulgariei pe ecrane, iar Paul Stanley le-a sărutat drapelul. Cele două magnifice platforme care i-au ridicat pe Gene Simmons şi Tommy Thayer, într-o ploaie de artificii, au marcat sfârşitul unui show de 2 ore, care a avut în deschidere şi în închidere aceeaşi trupă. Legenda Kiss a părăsit scena lăsând în urmă un stadion de oameni fericiţi, care au părăsit locul cântând tare marea absentă a serii, "God Gave Rock'n'Roll To You", care se auzea din boxe. Cred că e emoţionant să te cheme Eric, Tommy, Gene sau Paul şi să auzi aşa ceva din cabină. Merită să fii Kiss Alive, la bulgari.

Ana M. Călin
foto: www.kissonline.com

Survolaj

Survolaj cântă joi, 22 mai, la Bucureşti, în clubul de la Muzeul Ţăranului Român.

Tocmai s a mai terminat un film pe care vă rog să l vedeţi, tot la hbo. Pe mine m a amuzat teribil, unde mai pui că, iaca gusturile mele ciudate, îmi place grozav acest actor. check hbo program. again.

Tocmai s a terminat pe hbo un film pe care vă rog să l vedeţi. Cred că n a avut mare succes de box office, de vreme ce e din 2008 şi a ajuns deja la televizor, dar...mă gândesc c o să vă placă. check hbo program

Un live nereuşit

La Brazzaville n-a fost să fie concertul ăla pe care mi l-aş fi dorit, în mare parte pentru că nici nu avea, sincer, cum. Nerăbdătoare, după ce tot plimbasem cd-ul cu “21st Century Girl” din maşină în casă şi viceversa, am început să caut pe youtube. Am găsit videoclipul lui “ The Clouds In Camarillo”. Văzut-plăcut, dar era, bineînţeles, înregistrarea din studio. Când am dat şi peste câteva cântecele live, m-am dezumflat puţin. Parcă nu suna ca ceea ce tot ascultasem eu. Am încercat să pun asta pe seama telefonului mobil limitat cu care se filmase, pasămite. Dar adevărul este c-am ştiut de atunci, dinainte, că n-o să fie…
Aşa încât m-am prezentat în seara concertului pregătită. Alţii, poate mai puţin atenţi la ceea ce le spusese youtube-ul, au fost puţin dezamăgiţi. S-au întors acasă şi au preferat
să-şi scoată din cap experienţa live cu Brazaville şi să se lase în continuare seduşi de albumul de studio. Eu, însă, încerc să explic şi de ce aleg tot această ultimă variantă.
În primul rând pentru că trupa nu a reuşit să creeze ceea ce se numeşte un recital. A fost o oră şi jumătate de concert, dar compusă din o piesă, urmată de o altă piesă şi de încă una , şi tot aşa. Ceea ce pe disc creeză o atmosferă uşor nostalgică şi reflexivă nu a existat în club. Aici au fost momente moarte, stângăcii şi palide încercări de comunicare cu un public necunoscut, toate uşor penibile, cum se întâmplă în orice fel de relaţie, la început.
Dacă Brazzaville ar fi rezidenţi în Spice, probabil că în 2 săptămâni ar fi plin de suflete pierdute noaptea, la concertele lor. Dar aşa…
Pe urmă, ceva nu se potriveşte în stilul de live al Brazzaville. Cumva, vocea uşor fanată, dar atât de frumoasă a solistului şi chitara rece, ciupită cam strident, nu se împacă între ele, a spus cineva. Iar ceilalţi instrumentişti (minus bass-istul) parcă sunt nişte şcolari, spun eu. Interpretarea lor, deşi curată şi corectă în mare parte, nu are nuanţe, e egală şi stângace, ceea ce rupe, iarăşi, atmosfera.
Grupul nu excelează nici în simţul pentru live. Începe în grabă, îşi cântă hit-urile (mai bine spus piesele mai cunoscute) în prima treime a recitalului, apoi se relaxează, întinde şi trage de timpul acordat, de parcă n-ar mai şti ce să facă. Spre sfârşit, încurajată de nişte aplauze care ar fi trebuit să marcheze un bis, se înviorează şi mai cântă vreo 6 piese, în faţa unui public deja obosit de dezlânarea de dinainte.

Ana M. Călin
ce_stii_tu@yahoo.com

Gândul meu

Gata, plec la mare, mi-am zis miercuri, cu o zi înaintea veşnicului 1 Mai. M-a făcut să mă hotărăsc o greşeală, pe care probabil am făcut-o intenţionat, aceea de a pune Vama Veche – “Vino să dansăm sub apă”. M-am gândit ce influenţă poate avea câteodată muzica, o trupă sau măcar o piesă asupra deciziilor cuiva. Da’ nu m-am gândit prea mult, pentru că am redevenit superficială şi am plecat la mare. Chiar dacă ştiam că e frig, de la antemergătorii mei. Chiar dacă rudele apropiate, binevoitoare, mi-au zis că plouă cu clăbuci exact în zilele următoare. „Iau doi blugi cu mine şi-ţi zâmbesc” aşa, ca metaforă, pentru că n-am avut decât una, de zâmbit n-am avut cui, iar albumul din maşină era altul, „Fericire în rate”. Pe drum, pe o autostradă moderat de aglomerată, am ascultat noul album pe care Berti Barbera l-a înregistrat cu Nicu Patoi, care mi s-a părut tare frumos. Multe piese senzaţionale, tratate cu linişte, bunăcuviinţă şi nişte coarde. Preferatele repetate au fost „ A Perfect Day” şi „ Wish YouWere Here”.Ele m-au ajutat să conduc calm. Când am intrat pe drumul vechi care se face din Medgidia, am înlocuit cu discul Vama Veche, ca să nu uit unde-am plecat. Încă o dată mi-a părut rău după trupa asta, după ce-mi transmitea ea, o stare de libertate şi senzaţia că se poate trăi frumos atât de uşor. „Fericire” s-a potrivit bine cu câmpul galben de rapiţă, peste care apunea un soare blând.
Seara, o escală amuzantă în Vama Veche, locul. Mi-a luat mai mult decât am străbătut autostrada să intru şi să ies din ea. Era populată de mii de rockeri dedicaţi, care vibrau la unison pe „It’s My Life”, a lui Bon Jovi. De gustibus.
Acasă, în 2 Mai, m-am întâlnit după cam mult timp cu prieteni vechi. Sunt neschimbaţi, chiar dacă le-a mai apărut câte un rid, câte un fir de păr alb sau câte un pui. S-a comis o audiţie direct din maşină, cu Lună Amară şi Paraziţii. Atitudine! Dimineaţa, cu ochii scoşi, o altă amică ne povestea că n-a putut dormi din cauza „ gherţoilor care au ascultat Paraziţii”. Zâmbete complice, nu mai e cu noi... Într-una din pauzele de tequila am citit un articol în care o doamnă care are vreo 2 cărţi scria despre Londra. Citez aproximativ: “Eu şi prinţesa Diana ce mai folosim merţane negre conduse de arabi”. Am oscilat o clipă în a cosidera că e vorba de umor negru sau de o enormitate. M-am decis petru ultima. Din maşina de ieri se aude Viţa de Vie. Cineva cere piesa 4. Glume şi stropi de ploaie rece sar de pretutindeni. Aflu că un dj de radio aflat la început a citit trupa Gândul Matei, „din lipsă de diacritice în playlist”, s-a scuzat. Acum a devenit un dj bun. Puţin tristă devin eu. Vreau demult să lucrez la radio, dar n-am reuşit până acum mai mult de câteva intervenţii. Poate după ce mă întorc la Bucureşti, ascultând pe drum Tom Petty. Brazzaville nu s-a putut, că n-are maşina mp3. Ne vedem la concert.
Ana M. Călin

la 2mai

ploua si e mai cald afara decat in casa. dorm foarte confortabil, imbracata pana in dinti, cu 2 saci de dormit si o patura, si cu kiri peste mine.

am intrat un pic pe blog, de pe calculatorul lui kirk, cat sa descopar ca urmatoarea cautare a adus pe cineva la mine:"Sunt momente cand stau singura, numai eu cu calculatorul, eu si numai eu si am impresia ca tot ceea ce se intampla in jurul meu e un spectacol."...pai da...cam da...

3 mai

Ana e într-o mică vacanţă la mare şi (sper) la soare, aşa ca îmi revine mie plăcerea de a vă îndemna să o ascultaţi

Sâmbătă, 3 mai, ora 16:00, News FM (89.0), la Lucian Moga în emisiune - ”Muzici cu personalitate”.

Liviu

Ce articol bun am scris ( cândva)!

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=119&cmd=articol&id=535

menţionez că acele corecturi de tip " bitman" (cu unul în loc de 2 t) şi viţa de vie "s-au" ceva (în loc de s-a) aparţin dragii corecturi de la Dilema:D
mai vreau să zic şi că eu am spus " cine eşti TU, Ralu Filip" chestie care n avea nici atunci, nici acum, vreo urmă de lipsă de respect.
mă duc să mă culc.