ziua 2

e 12:20 şi normal că nu doarme. a văzut restul unui film şi s a uitat de câteva ori lung prin cameră, ca şi cum n ar recunoaşte o. camera ei e verde, brun roşcată şi kaki, dar parcă a avut nişte flash uri portocalii. le am văzut eu şi am clipit. în orice caz, un film drăguţ. chiar merita să plângi un pic, aşa că am lăsat o. dar mie mi se pare cam periculoasă femeia asta. s a trezit acuma că nu e drept să simţi ceva şi pe urmă să treacă timpul şi să ţi treacă. că nu e corect să încerci să fii fericit, iar după aceea, când nu eşti, să te lupţi să te salvezi, călcând exact peste ceea ce ai crezut că te va face fericit. e ca şi cum ai smulge norii de pe cer şi i ai pune sub ghete şi ai trece peste ei până se fac mâzgă obişnuită. păi, hello, dar uită că norii ăia au sufocat o întâi cu frumuseţea lor de neatins şi pe urmă cu consistenţa lor astmatică, de puteam să murim amândoi. şi atunci am intervenit eu şi i am transformat în mâzgă. şi ea adică ar vrea să dispar eu???
10:12- ha! s a trezit. a deschis pur şi simplu ochii şi a început să clipească des, dar ssst, nici o lacrimă. din păcate arată tot ca o păpuşă mecanică, seamănă cu acel pinocchio marionetă pe care i l a adus M. de la Roma. E puţin deschiolată şi, am observat şi ieri, nu prea e în stare să ţină capul drept. Dar nu s a lovit la cap, cred, aş fi simţit eu. Acum înclin să cred că faptul că are căţelul ăsta o mană cerească. Ţin bine minte că acum aproape 11 ani, când se tot învârtea în jurul puiului, pe stradă, am încercat să pun piciorul în prag: mizerie! scâncete! boli! vaccinuri! labe murdare şi păr şi tu care nu o să mai ai libertate de mişcare! asta ţi trebuie la 23 de ani ?! Şi fratele ei a încercat să mi fie de ajutor atunci. Dar ea, nu şi nu, că nu înţelegem, că ea se simte singură în casa nouă şi... mă rog, am cedat, zicându mi că, în fond, încurcate or fi căile prin care până şi unul ca mine face ceva Pe urmă, de a lungul timpului, când am văzut de câte ori a înveselit o sau i a lins obrajii de sare, când am simţit o ca pe un aliat care mă ajuta s o ajut să iasă din bulboană, am început să ţin la Kiri. Azi s a codit, a oftat, dar a încălzit apă şi a şters o la ochi şi în urechi şi a vorbit cu ea, încet, cam fără chef, dar cu dulceaţă, ca să o facă să stea la opraţiune. Ăsta e un lucru bun. Lucrul rău e că iar n a mâncat nimic, iar vremea cafelei a trecut demult şi nu face nici măcar un gest că ar dori să se spele pe faţă.
14:45 - încă nu are chef să vorbească, şi dacă nici fata asta nu e vorbăreaţă, atunci nu ştiu cine mai e. cred că i se trage de la o bucăţică din filmul de aseară, am să încerc să fiu scurt. Dialogul între cele două personaje era următorul: Mi au spus că nu mai vorbeşti cu nimeni/Păi vine o vreme când să taci sau să vorbeşti ţi se pare cam acelaşi lucru. Şi atunci mai bine nu vorbesc.
Mda, ce să zic. Parcă aşa se simte şi ea, parcă i se face frig să deschidă gura şi să zică. Ridică din umeri în schimb, ce gest enervant. Nu face parte din trusa mea de asistenţă. În plus, pentru că nu vorbeşte se gândeşte la tot felul de tâmpenii care o fac să se simtă de parcă ar cădea într o prăpastie, care e pe dinăuntru. Poate are prea mult spaţiu printre organe?