nu ştiu dacă am uitat să spun sau nu, încep să uit. dar în zilele în care aveam faţa lungă şi privirea absentă, a trebuit să vin - pe motiv de deprimare nu iei concediu medical - la serviciu. Pe hol, la ţigară, un coleg care, ca toţi ceilalţi, e obişnuit să mă vadă vorbind şi-sau râzând, în orice caz ceva care să mă ţină cu gura până la urechi (ermmm, în public, da?). El, de fel, mai rezervat, genul care nu se omoară să şi povestească viaţa, nici nu vrea să ştie de a celorlalţi. Totuşi:
- Ai păţit ceva?
-... nu.
Linişte. Şi pe urmă, mica minune pe care poate s o încerce numai un om căruia îi pasă, chiar şi măcar puţin...
- Să mai insist sau...?
Acum ştiu sigur că atunci am zâmbit prima dată în zilele alea, dar, se ştie, prima dată e mai greu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu