dimineaţa devreme

ieri m am surprins gândind ciudat, pozitiv cantitativ aş vrea să zic, dar nuştiu altfel cum:) eram pe banu manta, în maşină. în faţă un autobuz harry potter (adică gol sau aşa se vedea din maşina mea) ziua în amiaza mare. drum -o bandă chinuită de maşini parcate.
şi opreşte. nu în staţie. opreşte, deschide uşile şi aşteaptă.
şi eu gândesc neplăcut în traficul nostru, chiar dacă mi e ruşine şi nu mi place să recunosc şi, mai ales, nu mă manifest decât extrem de rar luminos şi aproape niciodată sonor- am scris povestea claxonului stricat? nu? mai e timp!

mă uit la autobuz...nada. staţie nu era. magazin de pâine? (mai văzusem în trecut opriri din astea). Nu. Din maşină, prin spate, coboară o femeie cu o gâgâlice 3-4 ani. " Aha, zic. Ia uite ce tare e ăsta. Şi a dus copilul la doctor cu autobuzul şi acum îi lasă acasă!". Râs şi nervi mă gâdilă. Întorc privirea niţel.
Când m am uitat din nou la autobuz din el coborâseră 15 gâgâlici cu 6 adulţi.
" Aaaaa, grădiniţă. Păi aşa da, domnule, bravo!" am zâmbit şi am aşteptat răbdătoare să pornim din nou.
Acum, serios, ce diferenţă era?!