We salute you!

Sala Papp Laszlo din Budapesta e luminată slab. Peste tot clipesc ritmic, roşu şi jucăuş mii de perechi de corniţe AC DC. E ora 20:00. Atmosfera, grea de aşteptare, e tăiată de primele acorduri ale trupei de deschidere. Deşi spectatorii o întâmpină destul de plictisiţi, The Answer este revelaţia anului 2008, când a explodat în deschiderea concertelor din turneul Whitesnake. Având, iată, şi diploma de la AC DC, trupa se poate considera aşezată pe o traiectorie de succes. Ascultaţi-o.
La ora 21:00, după un film de animaţie combinând mutrele legendarilor cu siluetele a două vampe sexy, the Rock’N’ Roll Train poposeşte pe scenă, în a douăsprezecea haltă a turneului european AC DC, făcând din 23 martie o zi greu de uitat pentru cei 15000 de spectatori. De la prima piesă a coborât adânc în noi, regăsindu-şi cuibul, sunetul acela clasic de rock, profund, clar, reverberat, punând în distinctă valoare fiecare instrument, creând un spaţiu aerisit pentru vocea aproape neatinsă de timp a lui Brian Johnson. Nimic nu poate fi uitat sau trecut cu vederea. De la precizia şi echilibrul elveţiene ale secţiei ritmice Rudd –Williams şi riff-urile exacte ale retrasului Malcolm Young, până la sclipitorul şi neobositul spiriduş chitarist Angus Young şi marca indestructibilă a vocii lui Johnson, toate au rămas la fel, nealterate de cei 8 ani de linişte. În ciuda pauzelor dintre piese –un obicei vechi şi descurajant al grupului- şi a micii ezitări a vocalului, la The Jack, edificiul AC DC mi-a părut impresionant. Una câte una, Back IN Black, Hells Bells, Thunderstruck, TNT, Dirty Deeds, Highway To Hell, You Shook Me All Night Long sau For Those About To Rock au căzut peste mine şi m-au spălat de oboseală, platitudine, timpii morţi şi pulsul încetinit. La sfârşit mi-am regăsit sufletul tânăr şi tricoul negru, de care uitasem de vreo 15 ani.
Ana M. Călin