viaţa după messenger

dintr un singur motiv, am ajuns ca, de un an de zile, să stau şi să sper neînchipuit de mult de la calculator. nu stau tot timpul cu el, mă mai desprind -cu greu- dar, în orice caz, progrămelul acesta, pus la dispoziţie de yahoo pentru comunicare (?) este în permanenţă, în lipsa sau prezenţa mea, deschis.
Claudiu parcă mi a spus într o seară, că se întreabă când dorm. Probabil că prezenţa numelui înnegrit, în listă, l a făcut să creadă că n o fac. Ba, dorm, pentru că mă oboseşte destul restul zilei, în care aştept cu grumaz dureros, un semn.
De curând, mi a spus şi el acelaşi lucru. Că meseria mea parcă e să stau pe un scaun toată ziua, cu mess-ul deschis. A durut mai rău decât mă aşteptam şi mi am văzut greşeala.
Eu, care preferam să văd oameni pe stradă, în parc, la concerte şi în magazine, sunt prinsă bolnav de acest program. Nu pot să spun că nu mă desprind, că nu ies cu căţelul la plimbare sau la câte un concert. Dar o fac mai rar, pentru mai puţin timp, şi jumătate din gândul meu pâlpâie tot timpul undeva: ai stat prea mult departe. s a întâmplat, de altfel, de multe ori, ca la venirea mea acasă de cine ştie unde - până şi drumul dintre serviciu şi casă sau viceversa poate aduce cu el mesaje scrise în lipsa mea!- să i găsesc liniile de cuvinte şi să mi pară rău că n am fost acolo. foarte rău.
Dacă stau acum să o iau pe firul logic al problemei, parcă n aş fi vinovată decât că m am îndrăgostit. De cineva care respinge vorbitul la telefon şi acceptă cu destul de mare greutate scrisul de sms-uri. De cineva care e departe şi l am văzut rar, cam de câte ori am avut eu pornirea de a merge în oraşul lui - el n a avut pornirea de a veni în oraşul meu, care îl agasează. De cineva care a propus şi impus ca aproape unică formă de a păstra legătura, acest mess. De cineva care răspunde la întrebări importante, aşa. De cineva care răspunde când vrea el. Care se ascunde invariabil prin statutul invizibil, făcându mă să am cele mai ciudate şi urâte porniri. Am folosit o vreme în disperare programele de descoperire a userilor invizibili şi m am simţit lovită ori de câte ori el era acolo, dar nu mi vorbea. Degeaba scria mare " userii pot avea anumite motive pentru care adoptă statutul de invisible". Degeaba îmi spunea şi el că uneori intră câteva minute, şi cu treabă. Boala e grea şi periculoasă şi habar n am, până în acest moment, dacă are vindecare.
Poate că ar fi trebuit să mă gândesc mai devreme că cei care preferă aproape exclusiv acest mod de comunicare, nu sunt cei cu care ai putea trăi, nici în parc, nici în magazine, nici la teatru, nici la concerte. Sunt pur şi simplu nişte fantome.Pentru mine. Pentru ei, sunt nişte oameni care îşi văd, evident, de treabă, de viaţa şi pasiunile lor. Probabil fără să bănuiască, aproape sigur fără să i intereseze că, poate şi din cauza unei meserii mai statice, a unei disponibilităţi mai mari de a accepta anumite constrângeri de dragul lor şi în mod sigur datorită dorinţei imense de a ţine aproape, ajungi să te legi de calculator.
Salut, sunt Ana şi sunt dependentă de messenger. of course, until now.