1 de marţi

azi noapte, cred, dar era deja marţi, mi am mai adus aminte, din diverse motive, de încă ceva. ceva pe care l am învăţat repede, poate superficial, aşa că nu mi iese întotdeauna, dar, ce să fac,încerc.
Ţin minte că undeva pe la 22 de ani, într o zi de serviciu foarte sâcâitoare, m a sunat m. Nervii mei - unii reali, nu doar firea mea nervoasă ceea ce e cu totul altceva, da?:) - au ieşit în discuţie şi au acaparat o, ca un evantai, făcându mă să l reped. Răspunsul a fost blând, calm, dar implacabil:
- Îmi pare rău dacă ai probleme de serviciu, dar te rog nu arunca cu ele, pentru că acum vorbeşti cu MINE.

Ţin minte cu claritate că în momentul ăla am amuţit în aşa hal încât mi s a încleştat gura. N a mai putut scoate nimic de la mine şi şi a imaginat, de fapt, că sunt foarte supărată, când de fapt în mintea mea se năştea alt curcubeu de posibilităţi. Unul cu adevărat luminos, în care nu totul trebuie plătit.

Când deschidem iubiri sau prietenii noi, venim cu suficiente experienţe, cu dezamăgiri care ne au rupt inima, cu intervenţii greşite, poate, de pe urma cărora structura sufletului s a sudat înapoi prost sau nu s a sudat deloc.
Şi totuşi, asta nu înseamnă că trebuie ca sufletul abia aterizat să ne sprijine, trebuie să plătească pentru tot.
Ajunge că unii monştri se trezesc singuri şi atacă, şi trebuie să ne apărăm de ei. Nu e nevoie să i gâdilăm noi pe sub nări pe ceilalţi.