că mă zbat să renunţ la tine nu pentru că sunt sensibilă la porunca tuturor felurilor de convenţii sociale, ci pentru că nu suport să ştiu că mă priveşti cu teamă şi neîncredere. în momentul de faţă, toate sentimentele mele devin lipsite de sens.
Se afișează postările cu eticheta Ediţii cruciale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ediţii cruciale. Afișați toate postările
4.7.11
6.4.11
5.2.11
situations
mă amuză grozav - şi mă indispune, într o măsură mult mai mică, dar totuşi - faptul că exită astăzi un cerc în care nu exist. e plin de oameni care mă cunosc, unii îmi sunt chiar prieteni şi totuşi, într un anumit cerc din viaţa asta simpatică, ei îmi neagă existenţa mai uşor sau mai greu, mai cu graţie sau cu poticneli... dar totuşi mă şterg. O fi greu să ştergi cu radiera nevoii de a proteja o persoană? O fi greu să te supui măsurii tacite de a extermina existenţa cuiva?
Mă gândesc, tot amuzată, dar şi cu o oarecare ciudă, că unul chiar capătă totul, iar celălalt, iată, nici măcar nu există de fapt. I am vanished. Mă duc să mă bag într un cerc în care mi simt respiraţia. Ta-ta
Mă gândesc, tot amuzată, dar şi cu o oarecare ciudă, că unul chiar capătă totul, iar celălalt, iată, nici măcar nu există de fapt. I am vanished. Mă duc să mă bag într un cerc în care mi simt respiraţia. Ta-ta
28.12.10
mia
a mia mea postare mă găseşte la finalul unei zile mai puţin bune. toată ziua am avut o stare cam proastă, pe care am pus o pe seama mahmurelii post ştefan. e posibil ca îndelungata, deşi decenta întâlnire cu alcoolul şi ţigările de aseară să fi adaugat o tuşă în plus de neumulţumire zilei mele de azi.
totuşi, starea mea proastă s a accentuat până la a fi rea şi tăioasă, lucruri care n au rămas fără urmări. am fost acroşată, lovită cu vorbe şi stări reciproce de supărare, pe care le am provocat unei alte persoane, căreia îi admir competenţa, inteligenţa şi spiritul. nu ştiu cât de tare am lovit eu înainte, de am fost pleznită aşa.
mi s au reproşat ipocrizii, gesturi de negativism, reacţii nervoase, bârfe şi comentarii pe alături, o atitudine generală imposibilă, care i face pe cei din jurul meu să se simtă rău.
la o oră după avalanşă încă zăceam la metrou şi mi era cu neputinţă să mă opresc din scâncit sau să mi dau seama ce făceam acolo şi încotro să mă îndrept. a fost ca şi cum nu m aş fi putut recunoaşte, a fost prima oară când m am simţit umblând de colo colo fără sens, un om lipsit de identitate şi direcţie.
bucurii mari şi răsturnări greu de imaginat de situaţie mi s au întâmplat în acest an. m am pierdut în păreri şi iluzii, m am recuperat, am sărăcit, m am afundt în datorii, am petrecut zile minunate şi am ajuns aproape să înţeleg cum miroase în jurul tău când te simţi iubit, dorit, apreciat. nu m am putut deznăra de suspiciuni, am fost în centrul unor bârfe care mi au tăiat respiraţia şi mi au adus într o clipită lacrimi în ochi, am trăit încercând să combin o fericire liniştită şi limitată cu împăcarea lucrurilor care sunt aşa cum probabil trebuie să fie. am încercat să nu mă cramponez, mi a părut rău ori de câte ori am pleznit pe cel care merita mai puţin o vorbă rea, am reuşit să mi dau seama că numai nesiguranţa, suspiciunile şi proasta mea stare personală au făcut o să răsară pe buzele mele şi să lovească aiurea.
am fost fericită cu micile mele aventuri de călătorie, am câştigat o prietenie nouă şi preţioasă, am fost citită mult şi înţeleasă prost, am fost jignită, am fost lădaută, iar cei care cred în mine încă nu m au părăsit.
am în continuare zile întregi în care mă întreb dacă sunt un om suficient de bun pentru bucuriile pe care le primesc, în care mă întreb ce aş putea face mai mult ca să devin un om mai bun.
am scurte străfulgerări de înţelepciune în care îmi spun că pur şi simplu nu mai trebuie să mă străduiesc atât, că ar fi bine să iau lucrurile mai uşor şi figurile geometrice ar trebui să capete contururi mai moi. îmi dau seama că mi ar folosi mult dacă aş înceta să judec totul după echerele mele, dar mă întreb cu spaimă unde m aş situa dacă aş accepta totul aşa cum vine, fără nici o opinie, fără implicare, fără să mă opun şi fără să lupt cu tot ce mi se pare mie că e strâmb în jur şi la mine.
îmi place să cred că mai am timp să le cer scuze tuturor celor pe care i am supărat, brutalizat sua ofuscat cu vorbele mele prea tăioase, să le spun că ele nu vin din răutate ci dintr o profundă neînţelegere a situaţiilor nedrepte, a muncii fără sens, a eforturilor galopante fără rezultat, a tăbliilor pe care nu scrie niciodată numele tău când faci bine, dar se lăfăie când greşeşti.
N am reuşit nici anul acesta să mă depăşesc decât, poate, într un singur sens. Nu mi ar fi reuşit de una singură, căci n aş fi avut cui să mă abandonez. Pentru asta mulţumesc în primul rînd unui om, apoi tuturor celorlalţi care mi au făcut bine sau nu.
Aşteptăm veşti de la 2011.
totuşi, starea mea proastă s a accentuat până la a fi rea şi tăioasă, lucruri care n au rămas fără urmări. am fost acroşată, lovită cu vorbe şi stări reciproce de supărare, pe care le am provocat unei alte persoane, căreia îi admir competenţa, inteligenţa şi spiritul. nu ştiu cât de tare am lovit eu înainte, de am fost pleznită aşa.
mi s au reproşat ipocrizii, gesturi de negativism, reacţii nervoase, bârfe şi comentarii pe alături, o atitudine generală imposibilă, care i face pe cei din jurul meu să se simtă rău.
la o oră după avalanşă încă zăceam la metrou şi mi era cu neputinţă să mă opresc din scâncit sau să mi dau seama ce făceam acolo şi încotro să mă îndrept. a fost ca şi cum nu m aş fi putut recunoaşte, a fost prima oară când m am simţit umblând de colo colo fără sens, un om lipsit de identitate şi direcţie.
bucurii mari şi răsturnări greu de imaginat de situaţie mi s au întâmplat în acest an. m am pierdut în păreri şi iluzii, m am recuperat, am sărăcit, m am afundt în datorii, am petrecut zile minunate şi am ajuns aproape să înţeleg cum miroase în jurul tău când te simţi iubit, dorit, apreciat. nu m am putut deznăra de suspiciuni, am fost în centrul unor bârfe care mi au tăiat respiraţia şi mi au adus într o clipită lacrimi în ochi, am trăit încercând să combin o fericire liniştită şi limitată cu împăcarea lucrurilor care sunt aşa cum probabil trebuie să fie. am încercat să nu mă cramponez, mi a părut rău ori de câte ori am pleznit pe cel care merita mai puţin o vorbă rea, am reuşit să mi dau seama că numai nesiguranţa, suspiciunile şi proasta mea stare personală au făcut o să răsară pe buzele mele şi să lovească aiurea.
am fost fericită cu micile mele aventuri de călătorie, am câştigat o prietenie nouă şi preţioasă, am fost citită mult şi înţeleasă prost, am fost jignită, am fost lădaută, iar cei care cred în mine încă nu m au părăsit.
am în continuare zile întregi în care mă întreb dacă sunt un om suficient de bun pentru bucuriile pe care le primesc, în care mă întreb ce aş putea face mai mult ca să devin un om mai bun.
am scurte străfulgerări de înţelepciune în care îmi spun că pur şi simplu nu mai trebuie să mă străduiesc atât, că ar fi bine să iau lucrurile mai uşor şi figurile geometrice ar trebui să capete contururi mai moi. îmi dau seama că mi ar folosi mult dacă aş înceta să judec totul după echerele mele, dar mă întreb cu spaimă unde m aş situa dacă aş accepta totul aşa cum vine, fără nici o opinie, fără implicare, fără să mă opun şi fără să lupt cu tot ce mi se pare mie că e strâmb în jur şi la mine.
îmi place să cred că mai am timp să le cer scuze tuturor celor pe care i am supărat, brutalizat sua ofuscat cu vorbele mele prea tăioase, să le spun că ele nu vin din răutate ci dintr o profundă neînţelegere a situaţiilor nedrepte, a muncii fără sens, a eforturilor galopante fără rezultat, a tăbliilor pe care nu scrie niciodată numele tău când faci bine, dar se lăfăie când greşeşti.
N am reuşit nici anul acesta să mă depăşesc decât, poate, într un singur sens. Nu mi ar fi reuşit de una singură, căci n aş fi avut cui să mă abandonez. Pentru asta mulţumesc în primul rînd unui om, apoi tuturor celorlalţi care mi au făcut bine sau nu.
Aşteptăm veşti de la 2011.
22.12.10
şi altele...
e bine când se apropie omul vertiginos de 40 de ani şi mai ajunge la câte o vorbă a părinţilor. cândva o consideram pe maică mea, hai, nu chiar meschină, dar în or' ce caz insensibilă, pentru că mi recomanda cu căldură să nu mă mai reped să bag omului bine pe gât cu polonicu'. să nu mai sar aşa într ajutor, să nu mă mai ofer, să nu... Bunicul avea şi o vorbă mai ticluită, în care zicea să i faci altuia bine dacă nu ţi faci ţie rău şi am ajuns şi lui să i dau, într o oarecare măsură, dreptate.
So, deci, credeţi mă, faptele bune nu rămân nerăsplătite, dar nu mai ştiu nici eu exact în ce sens. Cert e că vreo 2 zile am avut un car de draci şi o grămadă de vorbe tăioase în cap, în gură, în voce şi n sms uri. Eu am ajuns la concluzia mai dârză şi mai prost crescută că facerea de bine i tralala de mamă, închid povestea că n am chef s o spun pe îndelete şi am plecat spre Crăciun, fii mai bun...grrrr
Cineva a fost totuşi tare bun cu mine în contul Crăciunului acesta. Îl cheamă Pupe şi mi a împrumutat un stativ de premier, pe care trebuie să l ridic de la mama lui mâine dimineaţă. Vrea să mi mai dea încă 2 chestii pentru tobe, dar dacă nu l am sunat, le a uitat acasă, iar eu i am explicat că, dragă Pupe, n o să te sun niciodată să ţi amintesc că vrei să mi dai ceva gratis:) Totuşi intenţia unui tobar mişto de a da ceva, orice, unui tobar cel puţin incipient ca mine, m a încălzit şi mi a tăiat pofta de scandal. A fost ca un foc d ala făcut într o pubelă de nişte vagabonzi americani. Mulţumesc, Pupe.
Aştept ţopăind ca n casa asta să fie curat de Crăciun, cu geamurile spălate şi perdelele proaspăt puse, cu cei 2 brazi împodobiţi...a, da, povestea celor 2 brazi.
Păi cea mai mare bucurie a mea de peste an este, nu, nu ziua de naştere, ci bradul de Crăciun. De vreo 2 ani însă n am mai făcut brad, căci o prietenă simpatică s a înfipt cu atâta aplomb în mine spunându mi că sunt egoistă şi din cauza mea se taie copaci, încât mi am înghiţit lacrimile şi explicaţiile -posibil argumentate - şi n am mai făcut brad, dar am suferit groaznic. Între timp, în locul de brad a apărut un ditamai computerul, adio.
Ei, anul ăsta n am mai rezistat şi după îndelungi consfătuiri telefonice, m am dus la magazinul de supermarket unde văzusem eu o chestie verde în giveci, de vre...hai 50 de cm. Brad cică. Mă sucesc, mă învrâtesc - mă mai învârtisem în două seri, cred c au zis megaimajii că vreau să l fur - pe lângă el în a treia seară... NU trag de el să văd dacă are într adevăr rădăcini, cum mă sfătuise spiriduşu Grinch... mă duc şi zic:
- Aş vrea un brăduţ ca ăla, îmi prezentaţi, vă rog, altul?
- Ne pare rău, dar e singurul.
Vai, aşa o disperare de jale m a cuprins. Brăduţul ăsta sper că nu ştie să citească şi mai ales să deschidă computere, fiindcă am de gând să zic că e spre urâţel, cam chel în spate, parcă i făcut cumva din două bucăţi, piramida aia care ar trebui să crească frumos în jos e cam inegală şi strâmbă... Mă rog. L am luat, că mi a fost milă de el, vorba unui banc. 50 de ron.
Până acasă a simţit el ceva pârdalnicul, că m a înţepat de m a luat cu călduri. Era să l dau uneia din cele 3 persoane care m au întrebat despre el.
Bun bine fie. Ajung cu el acasă, descopăr în doi că e molid, că poate o să se prindă undeva într un loc cu soare, îi pun o fundiţă roşie şi m am pus pe aşteptat ziua cînd o să l împodobesc, fericită nevoie mare că l văd dimineaţa şi că îngheţ de frig în bucătărie din cauza lui, să nu stea bradu prea la cald să i cadă acele. Eh, măcar cafeaua se răcea mai repede.
Bun. Nu trec 2 zile şi mă sună mama, care e într o frenezie şi dărnicie extreme cu minutele ei Vodafone, zici că i Crăciunul nu al'ceva.
- Mamă, zice, ţi am luat un brăduţ.
- Ua, ce bine, zic eu, din tonul meu splendid de încântat neputându se cumva vreodată bănui că eu am deja.
- Dar să ştii că e mic...
- Foarte bine, fac eu.
- Mamă, dar am dat doar 9 lei pe el...şi e aşa frumuşel... M a văzut domnul ăla că nu mai aveam decât fix 9 lei şi mi l a dat aşa...
- Bravo, ai făcut o afacere, mustăcesc eu.
- Păi, da,mamă, reia ea victorioasă, ce, ca toţi smintiţii de dau cître juma de milion pe brazi d ăia mici mici în ghiveci, care nici nu se prind şi sunt şi molizi???
17.10.09
un fel de zen*
am avut o zi oarecum dramatică azi, şi tind s o leg altfel decât se leagă o zi obişnuită. adică de aseară de la ora 10 până acum, oarecum.
a trebuti să montez până n 4.30 azi dimineaţă, din motive care nu interesează aici, eventual pentru că sunt eu o iresponsabilă. iniţial m a rănit vorba (aruncată la nervi, desigur, de către un coleg) dar apoi m am eliberat. vorba înseamnă pur şi simplu că nu ştii ce s alea responsabilităţi. good for me.
la 5 eram acasă şi scriam, pradă unei inspiraşii de genul " sunt obosit, deci nu mi mai pasă", întrebările pentru un interviu pe care l am luat astăseară, pe trezie, obosită,i adevărat. la 5.30 am zâmbit mulţumită şi am zis ok. astă seară, după interviu, m am simţit prea proastă ca să iau un interviu. mă rog.
dramatismul zilei a început cu faptul că a trebuit să mă trezesc la 4 ore şi jumătate după ce am reuşit să închid ochii, măcinată de emoţiile unui interviu la care eu nu voi fi reuşit să fiu la înălţime. nu ştiu de ce mă pun eu mereu sub alţi oameni,de ce consider că ei sunt mai mereu mult mai deştepţi, dăruiţi, fermecători,frumoşi, dar e prea târziu ca să mai deal with it. aşa s eu.
sunt un om care are nevoie să doarmă mai mult, cel puţin în ultimul timp, iar perspectiva unui somn de 4 h mă înfricoşează atât de tare încât nici nu reuşesc să mă odihesc câte de puţin în ele. mă culc cu gândul că, vai, câte de puţin o să dorm, şi mă trezesc ca atare.
noroc că la serviciu a urmat o zi calmă, cu râsetele şi voia bună şi prietenia aia - genul care transpare prin pori- care mă fac să mă simt norocoasă că sunt acolo zilnic.
din păcate a fost frig, iar peste bucureşti a venit frigul atît de brusc, încât m a marcat. am venit de la amsterdam fericită, spre temperaturile noastre de 20 de grade. la o zi a nins la cluj. o zi dup aia, la bucureşti a fost cancer. ceva în mine s a rupt şi n o să mai revină până spre primăvara lui Mai viitor.
dar frigul nu e numai cel dinafară, pe care l aş accepta. ăsta e anotimpul. vorbim mai încolo despre frigul celălalt.
deocamdată să revin la faptul că n basmele mele am crezut c o să am şi timp de 2h de somn de refrişare înainte de interviu. dar au urmat 2h 10 de trafic. într o parte a fost bucurie. am ascultat de 4 ori Far From Telescopes, aşa fac eu, mă îmbib de un album care mi place. Copiii mănâncă pepene sau îngheţată până li se face rău. Oamenilor mari li se face rău altfel:) }n orice caz, eu dacă aş putea să înghit un album care mi place, aş face o.
să ne întoarcem la ziua dramatică, pe care trebuie că am temperatură, de o povestesc aşa fragmentat. a urmat un stat în trafic de 2h, l am acceptat fără nervi. asta e.
DAR
am ajuns acasă. oamenii acasă sunt...mai liberi, fiindcă sunt în cuşca lor:)
doar că eu am ajuns acasă şi, luându mi oricum adio de la somn, m am gândit la o baie caldă. de cum mi a intrat nasu n casă, mi am dat seama că n o să fie (baia) prea plăcută. în casă era frig.ÎN CASĂ frig pentru mine e o blasfemie. obişnuiesc să mă înconjor de aeroterme şi radiatoare, doar că frigul bruscf din bucureşti m a prins nepregătită, şi l am mai şi luat în glumă -ei, o să treacă. doar că el n a mai trecut.
al doilea punct a fost că, din maşină, încă, am simţit cum răcesc - un polonez zicea, când răcea, că SE răceşte, ceea ce ne a provocat hohote de râs şi fiori de groază. dar azi am simţit şi eu că răcesc şi, când am intrat în casă, că MĂ răcesc. luasem de jos invenţia oribilă, pentru că dă dependenţă, pilula. ibalgin şi un fel de strepsils.
a urmat lipsirea de linişte. pentru că în bloc s a stricat ceva şi a pornit un pickhammer. care revenea cât să facă Kiri să latre şi să gîdile creierii mei obosiţi.
am înghiţit de emoţia aceea uscată, rea, a unei situaţii care va urma prost, şi m am dus să fac un duş.
apa. din camera de baie mică, ca pentru copii. ca pentru păpuşi apa era la superlativ călduţă. toată speranţa mea de prospeţime şi odihnă împrumutate de curgerea apei calde s au dus.
dacă aş fi fost suficient de odihnită ca să mi fac nervi, aş fi aruncat, rând pe rând, toate obiectele din casă, sfârşind cu mine. m am simţit aşa, ca un obiect. care nu are nevoie de căldură în casă, de apă caldă, dezmorţitoare şi dez -amorsatoare de răceli şi deprimări. m am simţit ca şi cum, după toate sforţările mele de a fi un cetăţean corect, care nu aruncă hârtii pe jos, care plăteşte impozitele şi respectă orele de linişte, colectează gunoi separat, n aş merita decât să mi mai trag un pulover pe mine, o pereche de şosete şi aş zice şi merci că le am.
am început să mă neliniştesc, să mă revolt, să mă nemulţumesc, să mi vină să scâncesc şi apoi să plâng şi apoi să urlu. doar că aveam prea puţină energie ca să le fac pe toate, iar gândul că voi strica vorbele cu trupa magică fiind tracasată şi isterică din cauza singurătăţii care mă face să nu pot uita de frig, m a făcut să mă abţin.
nu am habar ce să zic despre felul cum ne a ieşit interviul. o să l citească lumea singură şi va vedea. eu am rămas cu trei imagini.
kumm este magenta. sau o iarnă caldă. sau o temperatură de 16 grade, dar în aprilie, când simţi că va fi bine.
altfel, am avut o zi dramatică.
* un prieten coleg mi a zis odată că mă vede ZEN. eu m am mirat, că mă ştiu roasă pe la cusături. q.e.d.?
a trebuti să montez până n 4.30 azi dimineaţă, din motive care nu interesează aici, eventual pentru că sunt eu o iresponsabilă. iniţial m a rănit vorba (aruncată la nervi, desigur, de către un coleg) dar apoi m am eliberat. vorba înseamnă pur şi simplu că nu ştii ce s alea responsabilităţi. good for me.
la 5 eram acasă şi scriam, pradă unei inspiraşii de genul " sunt obosit, deci nu mi mai pasă", întrebările pentru un interviu pe care l am luat astăseară, pe trezie, obosită,i adevărat. la 5.30 am zâmbit mulţumită şi am zis ok. astă seară, după interviu, m am simţit prea proastă ca să iau un interviu. mă rog.
dramatismul zilei a început cu faptul că a trebuit să mă trezesc la 4 ore şi jumătate după ce am reuşit să închid ochii, măcinată de emoţiile unui interviu la care eu nu voi fi reuşit să fiu la înălţime. nu ştiu de ce mă pun eu mereu sub alţi oameni,de ce consider că ei sunt mai mereu mult mai deştepţi, dăruiţi, fermecători,frumoşi, dar e prea târziu ca să mai deal with it. aşa s eu.
sunt un om care are nevoie să doarmă mai mult, cel puţin în ultimul timp, iar perspectiva unui somn de 4 h mă înfricoşează atât de tare încât nici nu reuşesc să mă odihesc câte de puţin în ele. mă culc cu gândul că, vai, câte de puţin o să dorm, şi mă trezesc ca atare.
noroc că la serviciu a urmat o zi calmă, cu râsetele şi voia bună şi prietenia aia - genul care transpare prin pori- care mă fac să mă simt norocoasă că sunt acolo zilnic.
din păcate a fost frig, iar peste bucureşti a venit frigul atît de brusc, încât m a marcat. am venit de la amsterdam fericită, spre temperaturile noastre de 20 de grade. la o zi a nins la cluj. o zi dup aia, la bucureşti a fost cancer. ceva în mine s a rupt şi n o să mai revină până spre primăvara lui Mai viitor.
dar frigul nu e numai cel dinafară, pe care l aş accepta. ăsta e anotimpul. vorbim mai încolo despre frigul celălalt.
deocamdată să revin la faptul că n basmele mele am crezut c o să am şi timp de 2h de somn de refrişare înainte de interviu. dar au urmat 2h 10 de trafic. într o parte a fost bucurie. am ascultat de 4 ori Far From Telescopes, aşa fac eu, mă îmbib de un album care mi place. Copiii mănâncă pepene sau îngheţată până li se face rău. Oamenilor mari li se face rău altfel:) }n orice caz, eu dacă aş putea să înghit un album care mi place, aş face o.
să ne întoarcem la ziua dramatică, pe care trebuie că am temperatură, de o povestesc aşa fragmentat. a urmat un stat în trafic de 2h, l am acceptat fără nervi. asta e.
DAR
am ajuns acasă. oamenii acasă sunt...mai liberi, fiindcă sunt în cuşca lor:)
doar că eu am ajuns acasă şi, luându mi oricum adio de la somn, m am gândit la o baie caldă. de cum mi a intrat nasu n casă, mi am dat seama că n o să fie (baia) prea plăcută. în casă era frig.ÎN CASĂ frig pentru mine e o blasfemie. obişnuiesc să mă înconjor de aeroterme şi radiatoare, doar că frigul bruscf din bucureşti m a prins nepregătită, şi l am mai şi luat în glumă -ei, o să treacă. doar că el n a mai trecut.
al doilea punct a fost că, din maşină, încă, am simţit cum răcesc - un polonez zicea, când răcea, că SE răceşte, ceea ce ne a provocat hohote de râs şi fiori de groază. dar azi am simţit şi eu că răcesc şi, când am intrat în casă, că MĂ răcesc. luasem de jos invenţia oribilă, pentru că dă dependenţă, pilula. ibalgin şi un fel de strepsils.
a urmat lipsirea de linişte. pentru că în bloc s a stricat ceva şi a pornit un pickhammer. care revenea cât să facă Kiri să latre şi să gîdile creierii mei obosiţi.
am înghiţit de emoţia aceea uscată, rea, a unei situaţii care va urma prost, şi m am dus să fac un duş.
apa. din camera de baie mică, ca pentru copii. ca pentru păpuşi apa era la superlativ călduţă. toată speranţa mea de prospeţime şi odihnă împrumutate de curgerea apei calde s au dus.
dacă aş fi fost suficient de odihnită ca să mi fac nervi, aş fi aruncat, rând pe rând, toate obiectele din casă, sfârşind cu mine. m am simţit aşa, ca un obiect. care nu are nevoie de căldură în casă, de apă caldă, dezmorţitoare şi dez -amorsatoare de răceli şi deprimări. m am simţit ca şi cum, după toate sforţările mele de a fi un cetăţean corect, care nu aruncă hârtii pe jos, care plăteşte impozitele şi respectă orele de linişte, colectează gunoi separat, n aş merita decât să mi mai trag un pulover pe mine, o pereche de şosete şi aş zice şi merci că le am.
am început să mă neliniştesc, să mă revolt, să mă nemulţumesc, să mi vină să scâncesc şi apoi să plâng şi apoi să urlu. doar că aveam prea puţină energie ca să le fac pe toate, iar gândul că voi strica vorbele cu trupa magică fiind tracasată şi isterică din cauza singurătăţii care mă face să nu pot uita de frig, m a făcut să mă abţin.
nu am habar ce să zic despre felul cum ne a ieşit interviul. o să l citească lumea singură şi va vedea. eu am rămas cu trei imagini.
kumm este magenta. sau o iarnă caldă. sau o temperatură de 16 grade, dar în aprilie, când simţi că va fi bine.
altfel, am avut o zi dramatică.
* un prieten coleg mi a zis odată că mă vede ZEN. eu m am mirat, că mă ştiu roasă pe la cusături. q.e.d.?
30.7.09
never
mi aduc aminte cu o oarecare uşurinţă de aceeaşi vreme, dar a anului trecut.
nu fusesem încă fericită bine, că şi începusem să sufăr rău. am transpirat galben în câteva după amieze şi am văzut de multe ori roşu sau negru. de sărbători şi de ziua mea m am simţit blue. nici gaura prin care alunecam în somn nu mi se mai părea aşa de nesfârşită ca acea chinuială fără sens. verdele îl mai şchiopătez d abia de o lună, de când cu tenişii.
OUT to Marea Neagră.
nu fusesem încă fericită bine, că şi începusem să sufăr rău. am transpirat galben în câteva după amieze şi am văzut de multe ori roşu sau negru. de sărbători şi de ziua mea m am simţit blue. nici gaura prin care alunecam în somn nu mi se mai părea aşa de nesfârşită ca acea chinuială fără sens. verdele îl mai şchiopătez d abia de o lună, de când cu tenişii.
OUT to Marea Neagră.
5.7.09
ce vrăji am mai făcut
de hai să nu zic 34 de ani jumate, mă chinui să mi iau Conversi. până acum a dat Domnul, am avut minte şi am tot renunţat. Acum vreo 3 ani -parcă- intrasem din nou în zodia conversilor, era gata gata să mi cumpăr, până când mi am văzut o prietenă suferind, pe lungul drum pe jos dinspre Keleti până la hotel, - dincolo de Dunăre- graţie conversilor noi "şi comozi" pe care şi i cumpărase pentru călătorie. Avea călcâiele vinete şi la fel s a tumefiat, încă o dată, dorinţa mea.
Dar mintea omului şi mai ales amintirile urâte se şterg prea repede, uneori, A fost de ajuns o întâlnire cu zâmbăreaţa Mădă ( yep, ăsta este un omagiu, niciodată nu avem linişte să vorbim cum trebuie, dar o s o găsim noi într o zi, da?) şi câteva zile petrecute în compania celor mai mari fani de Converse I ever met. Tobaru şi cu fie sa, care deţin, împreună, vreo 17 perechi, dacă n o mai fi crescut numărul. Ăştia doi - the fashion victims - m au convins implicit că dacă n ai conversi (şi bermude, dar acolo povestea e mai simplă) nu exişti.
aşa că mi am luat conversi. Nu lungesc asupra faptului că era să fug de 4x văzând culorile. Mov, galben, în pătrăţele, ba chiar unii cu feţele celor de la Limp Bizkit - exagerez, dar unu din cei de pe tenis chiar avea şapcă roşie - şi cu prisma Pink Floyd ... Era gata gata ca prima (şi ultima!!!) mea pereche de conversi să fie mov. Dar m am abţinut şi am găsit o culoare mai cuminte, un verde praz brotac, haha.
partea a doua este că mă rod de mă omoară şi de când i am încălţat nu mai am o clipă de faţă zâmbitoare, o oră, o secundă, vorba viţei. Stimaţi telespectatori cu piele fină pe cîlcâie, m au bătut la cusături şi la întăritură de m au făcut să urăsc ziua în care cineva i a inventat. după duş am făcut băşici, acum biata mea piele înroşită mă priveşte înlăcrimată, suspinând " ce mi ai făcut?"... Dacă am avut vreo pretenţie de la mine vreodată în viaţă, apoi aia a fost că am vrut să am picioare frumoase, în sensul de fără semne, răni şi bătături. Graţie biciciletelor mirobolante pe care le am condus şi a feluritelor tipuri de încălţăminte pe care le am purtat (şi care m au rănit cu o ură gestapovistă, toate) azi nu mă prea mai pot lăuda cu bulane sau glezne sau călcâie fine. oricum, la priveghiul picioarelor mele de doannă sunt încălţată în Conversi, da? Eeeeee....
p.s. cu bermudele nu e nici o poveste specială, decât că le am luat fix de unde m a trimis tobaru, de la TNT de la BĂIEŢI, pentru că alea de la fete erau roz sau bleu cu strass uri şi toată foamea mea de chestii d astea s a potolit după isprava cu tricoul Motley Crue. Aşa că ieri mi am luat pantalonii scurţi negri cumpăraţi de la băieţi şi o clipă mi a trecut prin cap să şochez b'estfest ul îngrămădind nişte vată prin locurile cu lipsuri. Ce Motorhead, ce Santana, ce Naomi.
Mâine plec la MARE până lunea viitoare. Îmi urez vacanţă plăcută. Da,da,da.
Dar mintea omului şi mai ales amintirile urâte se şterg prea repede, uneori, A fost de ajuns o întâlnire cu zâmbăreaţa Mădă ( yep, ăsta este un omagiu, niciodată nu avem linişte să vorbim cum trebuie, dar o s o găsim noi într o zi, da?) şi câteva zile petrecute în compania celor mai mari fani de Converse I ever met. Tobaru şi cu fie sa, care deţin, împreună, vreo 17 perechi, dacă n o mai fi crescut numărul. Ăştia doi - the fashion victims - m au convins implicit că dacă n ai conversi (şi bermude, dar acolo povestea e mai simplă) nu exişti.
aşa că mi am luat conversi. Nu lungesc asupra faptului că era să fug de 4x văzând culorile. Mov, galben, în pătrăţele, ba chiar unii cu feţele celor de la Limp Bizkit - exagerez, dar unu din cei de pe tenis chiar avea şapcă roşie - şi cu prisma Pink Floyd ... Era gata gata ca prima (şi ultima!!!) mea pereche de conversi să fie mov. Dar m am abţinut şi am găsit o culoare mai cuminte, un verde praz brotac, haha.
partea a doua este că mă rod de mă omoară şi de când i am încălţat nu mai am o clipă de faţă zâmbitoare, o oră, o secundă, vorba viţei. Stimaţi telespectatori cu piele fină pe cîlcâie, m au bătut la cusături şi la întăritură de m au făcut să urăsc ziua în care cineva i a inventat. după duş am făcut băşici, acum biata mea piele înroşită mă priveşte înlăcrimată, suspinând " ce mi ai făcut?"... Dacă am avut vreo pretenţie de la mine vreodată în viaţă, apoi aia a fost că am vrut să am picioare frumoase, în sensul de fără semne, răni şi bătături. Graţie biciciletelor mirobolante pe care le am condus şi a feluritelor tipuri de încălţăminte pe care le am purtat (şi care m au rănit cu o ură gestapovistă, toate) azi nu mă prea mai pot lăuda cu bulane sau glezne sau călcâie fine. oricum, la priveghiul picioarelor mele de doannă sunt încălţată în Conversi, da? Eeeeee....
p.s. cu bermudele nu e nici o poveste specială, decât că le am luat fix de unde m a trimis tobaru, de la TNT de la BĂIEŢI, pentru că alea de la fete erau roz sau bleu cu strass uri şi toată foamea mea de chestii d astea s a potolit după isprava cu tricoul Motley Crue. Aşa că ieri mi am luat pantalonii scurţi negri cumpăraţi de la băieţi şi o clipă mi a trecut prin cap să şochez b'estfest ul îngrămădind nişte vată prin locurile cu lipsuri. Ce Motorhead, ce Santana, ce Naomi.
Mâine plec la MARE până lunea viitoare. Îmi urez vacanţă plăcută. Da,da,da.
1.6.09
melancholis
montez o emisiune prostească şi mi a căzut la ilustraţie o piesa vama, o piesă a lui tudor, " Bed For Love". Nici nu mi trebuie mult să mă apuce melancolia, când dau peste ceva de al lui tudor. Textele sale au un mic patetism care mie mi convine. Imediat sunt dispusă să mă întristez şi să tânjesc după vremuri când viaţa era mai simplă şi iubirea mai frumoasă, curgea lin, fără scăpări de venin la care, trebuie să recunosc cu amărăciune, am devenit şi eu maestră. mă simt ca un şarpe mic şi exasperat să tot fie călcat pe coadă, când el vrea doar să se încălzească încolăcindu se lejer pe un trup cald. ştiu că arunc cu ceva care pătează mai puţin decât cerneala, mura sau duda. Dar, totuşi, cum de m am transformat aşa?
Tiff-ul...ziua 2
Stimaţi telespectatori, a doua zi a fost mai frământată, ca orice a doua zi. Oamenii se obişnuiesc cu ideea că eşti în oraş şi încep să mişune a viaţă. M am pus la punct cu filmele pe care voiam să le văd. 3. Am văzut doar 2, pentru că de la al treilea m a deturnat un prieten, cu care am mers la festul motocicliştilor, unde am văpzut gruparea AB/CD. Da, e ceea ce credeţi.
De dimineaţă, însă, când tocmai îmi făceam socotelile cum o să mi petrec eu jumătate de zi într unul din mall-urile clujene - clujenilor de vază nu prea le a convenit că Tiff ul de anul ăsta a proiectat şi în Mall, dar mie mi se pare deja cam mult la faza de anti fiţă să ocoleşti un film bun doar pentru că trebe să te duci la mall- am primit sms ul cu cafeaua. Am formulat locul şi ora şi am REUŞIT să fiu suficient de măgăriţă încât să mă las să întârzii la întâlnirea cu Omu Negru un sfert de oră. Asta fiindcă nu mi s a şters din minte faptul că, de câte ori ne am întâlnit în oraş fără a ne da o oră, doar zicându i " te aştept", bineînţeles că l am aşteptat câte o oră, o oră şi 20. Nu de alta, dar întotdeauna unul din cei 2 aflaţi într o situaţie de love (:d) e musai să fie prost de bubuie, şi ăla unul am fost eu.
Sfertul întârziat de mine peste ORA stabilită mi a fost - cum altfel, haha - fatal. Omu Negru a putut să mi acorde cam juma de oră din viaţa lui efervescentă, lucru care - happy me- nu mi a produs aproape deloc nefericire. Dacă nu mi ar fi fost teamă de un scandal, aş fi râs şi comentat, dar aşa, era prea devreme pentru toţi.
" - Dacă te pup, perfid şi consolator...
- Doar perfid", am intonat, destul de zâmbind, deşi trebuie să recunosc că la faza asta m au cam apucat nervii. Am zis asta fără s o cred, pentru că Omu Negru nu e un om perfid ( că l ar fi numit aşa în cântecele, nuuu?). Este doar un om cu o viaţă segmentată, bucăţită, fără curs, curbe şi noimă. Un traseu zilnic de al său ar arăta probabil ca zeci de linii frânte, lipsite de logică şi ordine, pentru mine cel puţin.
Eu m am întâlnit cu mirage şi ne am dus frumuşel la film. Am aşteptat o la Bulgakov, un loc foarte fain, ţinut de nişte unguraşi pe o străduţă din centrul...vechi.
Filmele văzute la mall ul Iulius începânc cu ora 14:30 au fost 3 şi cam aşa:
The Liar / Mincinosul - Finlanda. Bunişor film, cu un tip care nu putea să deschidă gura fără să mintă, de obicei ca să obţină bani. Nimic nu i era străin, de la a lua din portofelul iubitei până la a spune că a murit frac-su şi n are cu ce l îngropa. Totul glazurat cu largi consideraţii de ordin filosofic şi metafizic. Nice.
Jackpot 2 - Finlanda, scurt. Cam strange şi nelegat filmul, ori suntem noi prea proaste ca să fi înţeles multe din el, ori autorul n a mai ştiut pe parcursul filmului ce şi a propus să spună de la începutul lui.
Oricum, de remarcat , din experienţa mea cu filmele nordice, că toate au personaje dispuse să fie rebeli fără cauză, numa aşa, că viaţa i de cxcxt şi nimic nu se potriveşte cu ce ai vrea tu să fie. Nu e genul meu, dar nu mă suprinde că a Omului Negru este.
Gata să explodez - Mexic FOARTE BUN film, doar mica lentoare a scenariului mă face să nu zic excelent. Povestea a doi adolescenţi neînţeleşi care fug de acasă...pe casă. Adică pun cortul pe casa tatălui lui, politician potent, şi stau acolo. Deştepţi şi frumoşi puşti, dar până la urmă filmul nu se termină prea grozav, că Romei şi Julieţi sunt peste tot, chiar şi azi. Mulţumesc pe această cale lui mirage, care mi a povestit, ultima parte a filmului, de la care eu am absentat, întrucât mi dat again întâlnire Omu Negru, de data asta ca să mi frece puţin ridichea, (pe undeva justificat) lucru pe care dacă l aflam dinainte, nu ieşeam din film.
Acu ca să mi vărs năduful, o să redau în linii mari cum a decurs ÎNCERCAREA GREA de a ne întâlni în mallul clujean. Via sms şi ulterior ţipete.
El -cafea unde
Eu- sunt la mall
El - la max 6 o să fiu la mall, jos la treptele rulante,la cafea.
Eu - sunt la film, după minutaj se termină după 6, aşteaptă mă şi tu.
El- nu te aştept deloc, la 6.05 am plecat.
ŞTIU. ŞTIU foarte bine că trebuia să arunc telefonul în geantă şi să stau liniştitiă la film. ŞTIU foarte bine că joacă tare şi aiurea şi prost şi ca un baros. Ştiu că n ar fi trebuit să mi peste de termenele lui, ci de filmul meu. Dar, IACA, nu pot. Unde e sentiment mult e, invariabil, şi multă prostie. Poate a scăzut - în urma multor faze - doza de sentiment, dar ceva prostie a rămas, plus curiozitatea incredibilă: "de data asta CE MAI face? De data asta CE MAI zice?"
Uşor iritată, m am ridicat şi am ieşit la 17.50. Culoarele întortocheate din mall cer timp şi eram pe papainoage. Am găsit cafeneau. M am aşezat. DUPĂ care m am gândit că, conform unei vechi întâlniri a noastre, când eu am zis Napoca (hotel şi, normal, primul gând) şi el s a dus în Napoca 15 ( o stradă cu o cafenea pe ea!!!) e posibil să fie şi acum greşit şi să mai existe nişte scări rulante în mall. Le am găsit şi p alea, aveau un restaurant destul de fiţos, nu i genul lui, mi am zis, şi m am întors la cafenea unde m am pus pe, aţi ghicit, AŞTEPTAT. Pt că dacă eu am ieşit din film ca să fiu la ora stabilită, era firesc că omul o să întârzie numa aşa ca fază.
Şi se face şi 10, zice domnu c a venit şi sun:
Eu - păi şi unde eşti?
El - am zis că...
Eu - eu sunt la cafenea...
El- BĂI; eu ţi am zis unde sunt EU.
În momentul ăla recunosc că am văzut portocaliu, am regretat lipsa unui port bazooka, am lăsat naibii cafeau şi apa deja cumpărate şi m am dus. Evident că era la celelalte scări, la acel fancy restaurant. NORMAL. orice gând de al meu, mai logic, trebuie că e exact la fel ca al lui numai că INVERS.
A urmat o ... ceartă, evideeeent. Care s a sfârşit cu gestul drăguţ, prietenesc, al omului negru (am zis vreodată că vrea să fim prieteni? haha) care s a cărat cu maşina, neavând desigur timp şi chef să şi strice programul cât să mă repeadă şi pe mine până în centru, că doar nu era nici frig şi nici nu ploua.
N am socotit niciodată, dar cred că la joaca noastră de un an, el are deja vreo 102 la 0. Nu ştiu, oare ce premiu e la sfârşit, de se străduieşte aşa să câştige cu scor alb???
V a plăcut povestea mea? Puneţi un bănuţ aici. Oricum, ca norii de deasupra Clujului zilei de sâmbătă, prea mulţi n am văzut. Şi poate mai urmează.
24.5.09
ciudăţenii
aşa le spun sau le mai spun " când fişele din mintea omului se aşează greşit". aşa şi văd toată chestiunea. În cap sunt nişte rafturi foarte subţiri, dispuse vertical sau, dacă vreţi, perpendicular pe gură. Nu ştiu de ce nu le văd orizontale, asta e altă problemă. Dar între acest rafturi încap prin glisare, nişte fişe subţiri, din metal, pe care joacă leduri şi strălucesc, în lumină, fire mici de cupru, care se leagă în informaţii. Câteodată fişele acelea mai sar - în urma somnului de cele mai multe ori - de la locul lor şi, când alunecă înapoi se aşează puţin greşit, puţin strâmb. atunci cred eu că mi se întâmplă.
Acum câteva minunte ieşeam din duşul propriu şi am avut senzaţia tulburătoare,degringolantă, că tocmai ce am fost în oraşul şi în casa lui. Am avut senzaţia că abia am ieşit înapoi din spaţiul acela mic şi iubit, care se compune din strada pe care se află casa, după ce abia păşisem afară din bloc, întorcându mă dinspre uşa pe care o închisesem în faţa mea. Nu am văzut cu claritate casa şi în fişa mea erau nişte schimbări care, probabil, nu s au făcut - nu aveau cum - în realitate. Încă o uşă încuiată, până în uşa casei şi un mic salon cu plante şi paturi cumva în jurul acelei uşi de casă. Această nepotrivire m a adus cu picioarele înapoi, pe prosopul meu din baie, udă de apa mea caldă. Totuşi, câteva minute am căutat în minte, să mă asigur că într adevăr am fost aici şi nu acolo, azi ieri sau alaltăieri.
Când şi când, mi se mai întâmplă ceva bizar. Ies dimineaţa din bloc şi ceva îmi spune că trebuie să mi caut maşina. Eu caut -fizic- o altă maşină, albă, altă marcă decât cea pe care o am acum. Fosta mea maşină. Totuşi, mă îndrept spre maşina "nouă" ştiind cumva că este a mea. Dar imediat ce ajung în apropierea ei, mă minunez şi mă bucur mult şi copilăreşte de această maşină, nevenindu mi să cred că este a mea. Senzaţia de emoţie şi noutate persistă cam până când mă urc în maşină şi văd buburuzele. Da, este maşina mea, într adevăr. Totuşi, am maşina asta de un an şi jumătate şi astfel de senzaţii mă pocnesc cam des.
Oare încep puţin să mă stric la cap?!
Acum câteva minunte ieşeam din duşul propriu şi am avut senzaţia tulburătoare,degringolantă, că tocmai ce am fost în oraşul şi în casa lui. Am avut senzaţia că abia am ieşit înapoi din spaţiul acela mic şi iubit, care se compune din strada pe care se află casa, după ce abia păşisem afară din bloc, întorcându mă dinspre uşa pe care o închisesem în faţa mea. Nu am văzut cu claritate casa şi în fişa mea erau nişte schimbări care, probabil, nu s au făcut - nu aveau cum - în realitate. Încă o uşă încuiată, până în uşa casei şi un mic salon cu plante şi paturi cumva în jurul acelei uşi de casă. Această nepotrivire m a adus cu picioarele înapoi, pe prosopul meu din baie, udă de apa mea caldă. Totuşi, câteva minute am căutat în minte, să mă asigur că într adevăr am fost aici şi nu acolo, azi ieri sau alaltăieri.
Când şi când, mi se mai întâmplă ceva bizar. Ies dimineaţa din bloc şi ceva îmi spune că trebuie să mi caut maşina. Eu caut -fizic- o altă maşină, albă, altă marcă decât cea pe care o am acum. Fosta mea maşină. Totuşi, mă îndrept spre maşina "nouă" ştiind cumva că este a mea. Dar imediat ce ajung în apropierea ei, mă minunez şi mă bucur mult şi copilăreşte de această maşină, nevenindu mi să cred că este a mea. Senzaţia de emoţie şi noutate persistă cam până când mă urc în maşină şi văd buburuzele. Da, este maşina mea, într adevăr. Totuşi, am maşina asta de un an şi jumătate şi astfel de senzaţii mă pocnesc cam des.
Oare încep puţin să mă stric la cap?!
20.5.09
19.5.09
1 de marţi
azi noapte, cred, dar era deja marţi, mi am mai adus aminte, din diverse motive, de încă ceva. ceva pe care l am învăţat repede, poate superficial, aşa că nu mi iese întotdeauna, dar, ce să fac,încerc.
Ţin minte că undeva pe la 22 de ani, într o zi de serviciu foarte sâcâitoare, m a sunat m. Nervii mei - unii reali, nu doar firea mea nervoasă ceea ce e cu totul altceva, da?:) - au ieşit în discuţie şi au acaparat o, ca un evantai, făcându mă să l reped. Răspunsul a fost blând, calm, dar implacabil:
- Îmi pare rău dacă ai probleme de serviciu, dar te rog nu arunca cu ele, pentru că acum vorbeşti cu MINE.
Ţin minte cu claritate că în momentul ăla am amuţit în aşa hal încât mi s a încleştat gura. N a mai putut scoate nimic de la mine şi şi a imaginat, de fapt, că sunt foarte supărată, când de fapt în mintea mea se năştea alt curcubeu de posibilităţi. Unul cu adevărat luminos, în care nu totul trebuie plătit.
Când deschidem iubiri sau prietenii noi, venim cu suficiente experienţe, cu dezamăgiri care ne au rupt inima, cu intervenţii greşite, poate, de pe urma cărora structura sufletului s a sudat înapoi prost sau nu s a sudat deloc.
Şi totuşi, asta nu înseamnă că trebuie ca sufletul abia aterizat să ne sprijine, trebuie să plătească pentru tot.
Ajunge că unii monştri se trezesc singuri şi atacă, şi trebuie să ne apărăm de ei. Nu e nevoie să i gâdilăm noi pe sub nări pe ceilalţi.
Ţin minte că undeva pe la 22 de ani, într o zi de serviciu foarte sâcâitoare, m a sunat m. Nervii mei - unii reali, nu doar firea mea nervoasă ceea ce e cu totul altceva, da?:) - au ieşit în discuţie şi au acaparat o, ca un evantai, făcându mă să l reped. Răspunsul a fost blând, calm, dar implacabil:
- Îmi pare rău dacă ai probleme de serviciu, dar te rog nu arunca cu ele, pentru că acum vorbeşti cu MINE.
Ţin minte cu claritate că în momentul ăla am amuţit în aşa hal încât mi s a încleştat gura. N a mai putut scoate nimic de la mine şi şi a imaginat, de fapt, că sunt foarte supărată, când de fapt în mintea mea se năştea alt curcubeu de posibilităţi. Unul cu adevărat luminos, în care nu totul trebuie plătit.
Când deschidem iubiri sau prietenii noi, venim cu suficiente experienţe, cu dezamăgiri care ne au rupt inima, cu intervenţii greşite, poate, de pe urma cărora structura sufletului s a sudat înapoi prost sau nu s a sudat deloc.
Şi totuşi, asta nu înseamnă că trebuie ca sufletul abia aterizat să ne sprijine, trebuie să plătească pentru tot.
Ajunge că unii monştri se trezesc singuri şi atacă, şi trebuie să ne apărăm de ei. Nu e nevoie să i gâdilăm noi pe sub nări pe ceilalţi.
18.5.09
3 de luni
şi cam pe toate le am învăţat din familie. bine, le ştiam eu din instinct mai de devreme, dar nu prea mă comportam bine în faţa celor 3 situaţii, nu mereu, în orice caz. aşadar, din înţelepciunea dobândito reunită...
e drăguţ să înveţi să accepţi, să primeşti şi să te bucuri de un compliment. Până de puţin timp, înhtre mine şi ai mei aveau loc dialoguri ca:
-Ce frumoasă eşti azi!
- Mda, păi sunt fii ta, cum să mă vezi altfel?
Răspunsurile - mai cordiale şi colocviale - către prieteni cuprindeau faze ca " ai mâncat stricat" sau "trebe să ţi schimbi dioptriile". Până când într o zi papa s a enervat şi mi a zis că habar n am să primesc un compliment şi că ar fi bine să încep prin a mă forţa să zâmbesc şi să răspund mulţumesc şi pe urmă să tac. După câteva săptămâni de strâmbături am început chiar să cred că e mai bine aşa. Faptul că eu am o părere proastă despre mine (în majoritatea direcţiilor) nu înseamnă că toţi ceilalţi ar trebui s o împărtăşească. Nu?:)
e drăguţ să primim ceea ce ni se oferă, fără să ne facem 1000 de griji. Maică mea, ca mamele, de câte ori vede că privirile mele sunt atrase de ceva prin casă (măr, croissant, cană, covor) îmi bagă repede în traistă. Şi eu:
-Vai, dar ţie nu ţi trebuie? Dar eşti sigură că mai ai? Dar n aş vrea să...
A răbufnit şi ea într o zi. Mă opun în mii de feluri la ceva ce mi ar plăcea şi mi se oferă cu uşurinţă. Dacă totuşi nu mi l dă, poate, mă gândesc să mi fac tranziţia de la neplăcerea refuzului la o stare normală, mai uşoară. Dar de câteva săptămâni, mă lupt să primesc cum trebuie toate atenţiile cu care sunt înconjurată. Aici mai am ceva...
trebuie să ne ferim cât putem de tristeţi, pentru că ele încurajează bolile:) Asta o ştiam eu şi mai devreme, de la nu ştiu care chinez înţelept care a zis una cu " bolile intră în corp când sufletul lasă uşa deschisă". Dar mi a reamintit o aseară papa, din păcate cititor fervent al acestui blog. Bineînţeles că în primul moment am simţit cum prietena mea din ultimul timp, pelicula fină de lacrimi, a venit repede. Dar dup aia m am bucurat să mi aduc aminte că da, aşa e.
News about recovery: am început să port bijuterii! Şi mi am cumpărat o bucăţică de coral şi am primit fără comentarii o pereche de cercei cu sticlă de murano verzi! Eo adevărată izbândă pentru cineva care n a mai găsit puterea de a pune o pereche de cercei depeste 2 ani.
Şi o chestie mai puţin bună, dar care arată că totuşi egoismul meu începe să şi revină, e că am cumpărat flori tăiate! De câteva zile mă trezesc cu dor de bujori şi ieri m am dus şi mi am luat. Partea mai proastă a fost că n am putut rezista grămezilor de oferte plângăreţe şi m am întors acasă cu 3 braţe de flori... E pădure3 de bujori în mica garsonieră.
e drăguţ să înveţi să accepţi, să primeşti şi să te bucuri de un compliment. Până de puţin timp, înhtre mine şi ai mei aveau loc dialoguri ca:
-Ce frumoasă eşti azi!
- Mda, păi sunt fii ta, cum să mă vezi altfel?
Răspunsurile - mai cordiale şi colocviale - către prieteni cuprindeau faze ca " ai mâncat stricat" sau "trebe să ţi schimbi dioptriile". Până când într o zi papa s a enervat şi mi a zis că habar n am să primesc un compliment şi că ar fi bine să încep prin a mă forţa să zâmbesc şi să răspund mulţumesc şi pe urmă să tac. După câteva săptămâni de strâmbături am început chiar să cred că e mai bine aşa. Faptul că eu am o părere proastă despre mine (în majoritatea direcţiilor) nu înseamnă că toţi ceilalţi ar trebui s o împărtăşească. Nu?:)
e drăguţ să primim ceea ce ni se oferă, fără să ne facem 1000 de griji. Maică mea, ca mamele, de câte ori vede că privirile mele sunt atrase de ceva prin casă (măr, croissant, cană, covor) îmi bagă repede în traistă. Şi eu:
-Vai, dar ţie nu ţi trebuie? Dar eşti sigură că mai ai? Dar n aş vrea să...
A răbufnit şi ea într o zi. Mă opun în mii de feluri la ceva ce mi ar plăcea şi mi se oferă cu uşurinţă. Dacă totuşi nu mi l dă, poate, mă gândesc să mi fac tranziţia de la neplăcerea refuzului la o stare normală, mai uşoară. Dar de câteva săptămâni, mă lupt să primesc cum trebuie toate atenţiile cu care sunt înconjurată. Aici mai am ceva...
trebuie să ne ferim cât putem de tristeţi, pentru că ele încurajează bolile:) Asta o ştiam eu şi mai devreme, de la nu ştiu care chinez înţelept care a zis una cu " bolile intră în corp când sufletul lasă uşa deschisă". Dar mi a reamintit o aseară papa, din păcate cititor fervent al acestui blog. Bineînţeles că în primul moment am simţit cum prietena mea din ultimul timp, pelicula fină de lacrimi, a venit repede. Dar dup aia m am bucurat să mi aduc aminte că da, aşa e.
News about recovery: am început să port bijuterii! Şi mi am cumpărat o bucăţică de coral şi am primit fără comentarii o pereche de cercei cu sticlă de murano verzi! Eo adevărată izbândă pentru cineva care n a mai găsit puterea de a pune o pereche de cercei depeste 2 ani.
Şi o chestie mai puţin bună, dar care arată că totuşi egoismul meu începe să şi revină, e că am cumpărat flori tăiate! De câteva zile mă trezesc cu dor de bujori şi ieri m am dus şi mi am luat. Partea mai proastă a fost că n am putut rezista grămezilor de oferte plângăreţe şi m am întors acasă cu 3 braţe de flori... E pădure3 de bujori în mica garsonieră.
16.5.09
Ştiri despre o absenţă
Well, well, cred că am venit!
Sunt om serios, nu mă pot lăsa supărată de chestii neimportante pentru mult timp.
Nu i corect.
Ce am mai făcut?
Am plâns, am dat din picioare, (toate 6) am ţipat, m am ofticat, m am necăjit, am ascultat muzică în maşină şi m am simţit excelent, pe urmă iar mi am adus aminte de ceva şi m a buşit plânsul, dar iarăşi am râs când doi proaspeţi amici şedeau ca cârcotaşii din muppets şi încercau să mă îmbie cu o prăjitură. Unul din ei e chiar bucătarul care a pregătit o, un băiat bonom şi simpatic şi face nişte mâncăruri extraordinare la Tarot. Am râs în hohote şi ieri, când n a mai încercat să mă facă să mînânc dulce, doar s a răzbunat şi i a trimis colegului de masă o felie uriaşă de tiramisu, pe care eu într un moment când credeam că nu mă vede nimeni, am mirosit o şi HA, au sărit pe mine iarăşi amândoi:))) Cred că atâta dedicaţie faţă de o dietă, la o femeie, li s a părut înduioşătoate sau stupefiantă, heeei, parcă am mai auzit chestia asta undeva!
Aseară am fost la un concert Kumm şi prietenei mele grav rockeriţe - aş săune că are moacă de emo dacă n ar avea 32 de ani şi nu mi ar fi teamă că mă omoară cu bătaia - i au plăcut şi m am bucurat tare. Am dansat cât toată sala la un loc şi m am întors acasă oarecum beată (exagerez, dragi viitori posesori de casă la eforie! it s literature) şi udă de la cât am ţopăit.
Am fost fericita şi mândra posesoare a unor scurte mişcări de masaj făcute de Eugen, am fost salutată cu căldură de aproape toţi ceilalţi membri ai trupei - minus băiatul " cu muşschi" - bietul solist, oare în ce stare de ebrietate eram când mi s a părut mie că scoaba aia drăguţă şi confuz simpatică, cu tunsoare de fetiţă de pension e un băiat CU MUSCHI???
Nu sunt un om supărat, nu pot sta aşa. E ca şi cum ar trebui să mi ţin respiraţia pe vârful muntelui. Viaţa e drăguţă cu mine din nou. Greşit! EU m am trezit şi sunt drăguţă cu ea. Ea a fost aici tot timpul.
La revedere, funie dragă. Ne mai vedem p aici!
Sunt om serios, nu mă pot lăsa supărată de chestii neimportante pentru mult timp.
Nu i corect.
Ce am mai făcut?
Am plâns, am dat din picioare, (toate 6) am ţipat, m am ofticat, m am necăjit, am ascultat muzică în maşină şi m am simţit excelent, pe urmă iar mi am adus aminte de ceva şi m a buşit plânsul, dar iarăşi am râs când doi proaspeţi amici şedeau ca cârcotaşii din muppets şi încercau să mă îmbie cu o prăjitură. Unul din ei e chiar bucătarul care a pregătit o, un băiat bonom şi simpatic şi face nişte mâncăruri extraordinare la Tarot. Am râs în hohote şi ieri, când n a mai încercat să mă facă să mînânc dulce, doar s a răzbunat şi i a trimis colegului de masă o felie uriaşă de tiramisu, pe care eu într un moment când credeam că nu mă vede nimeni, am mirosit o şi HA, au sărit pe mine iarăşi amândoi:))) Cred că atâta dedicaţie faţă de o dietă, la o femeie, li s a părut înduioşătoate sau stupefiantă, heeei, parcă am mai auzit chestia asta undeva!
Aseară am fost la un concert Kumm şi prietenei mele grav rockeriţe - aş săune că are moacă de emo dacă n ar avea 32 de ani şi nu mi ar fi teamă că mă omoară cu bătaia - i au plăcut şi m am bucurat tare. Am dansat cât toată sala la un loc şi m am întors acasă oarecum beată (exagerez, dragi viitori posesori de casă la eforie! it s literature) şi udă de la cât am ţopăit.
Am fost fericita şi mândra posesoare a unor scurte mişcări de masaj făcute de Eugen, am fost salutată cu căldură de aproape toţi ceilalţi membri ai trupei - minus băiatul " cu muşschi" - bietul solist, oare în ce stare de ebrietate eram când mi s a părut mie că scoaba aia drăguţă şi confuz simpatică, cu tunsoare de fetiţă de pension e un băiat CU MUSCHI???
Nu sunt un om supărat, nu pot sta aşa. E ca şi cum ar trebui să mi ţin respiraţia pe vârful muntelui. Viaţa e drăguţă cu mine din nou. Greşit! EU m am trezit şi sunt drăguţă cu ea. Ea a fost aici tot timpul.
La revedere, funie dragă. Ne mai vedem p aici!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)