10.1.10

ce ciudat

cum anumiţi oameni îşi fac loc în inimile noastre, spre a nu mai pleca de acolo niciodată, orice ar face, orice le am face, orice s ar face.
astăzi am avut două momente mai grele, în care m am simţit singură şi am simţit că mi e greu şi că nu pot să duc totul pe umerii mei. două momente care m au umplut de o disperare scurtă, rece, fără scăpare.
în momentele acelea m am gândit la un om de care încă nu pot să spun că l am iubit.
am tânjit, mi am dorit să fi fost pe lângă mine, să mă pot plânge şi să l am alături sau să nici nu fiu nevoită să mă plâng, ca să mi acorde braţele şi privirea.
e ciudat că m am gândit aşa de intens la el, pentru că omul ăsta nu mi a fost nicicând alături, de fapt! nu m a ajutat niciodată şi nu mi a răspuns dulce nici măcar la alinturile mele mici. deseori m am simţit ca şi cum aş fi aruncat cu hălci de afecţiune şi grijă într o gaură neagră, ca şi cum aş fi iubit o noapte adâncă, fără formă şi sfârşit. m a făcut să mi pară rău pentru multe din vorbele pe care le am scos pe gură şi de multe din acţiunile mele, m a adus în stare să mă comport nepoliticos, intruziv,disperat.
Şi totuşi, astăzi, când mi a fost greu să mă descurc singură cu sentimentele mele, tot la el m am gândit, tot după prezenţa lui am oftat şi tot " ce bine ar fi fost dacă era şi el aici" mi am şoptit, uitând instantaneu că pe lângă el mi a fost mai mult rău şi chinuit
cum NAIBA, nici eu nu ştiu.

2 comentarii:

iuliana spunea...

citind la tine aici ma conving ca ajugem sa ne cunoastem doar in momente de disperare intensa...si nici atunci nu invatam nimic :)

ana spunea...

:)) poate ca e asa, poate ca nu e asa... eu cred totusi ca invatam, dar prost:P