Cum devin vegetarian*

Ştiu că titlul sună puţin ciudat, dar o perioadă de (numai) 8 luni de când nu am mai mâncat carne, nu mă recomandă deocamdată pentru "cum am devenit".

Steluţa îşi are şi ea explicaţiile: mai mănânc, e drept, foarte rar, peşte. Sunt într o oarecare luptă şi cu acest aspect, şi tot din două puncte de vedere. Unul ar fi că nici peştii nu mor de moarte bună, ca să i mănânc eu. Celălalt, că există posibilitatea ca peştele să fie şi mai bolnav, acolo, în apele lui, din cauza poluării, decât sunt porcul, vita,oaia sau puiul crescute la comandă.
Cealaltă explicaţie este că mănânc lapte,ouă şi brânză într o mare fericire, aşa că tind mai degrabă spre a fi lacto vegetariană. sunt convinsă că n aş putea mânca doar păstăi şi usturoi.

Trecute fiind toate explicaţiile din titlu, -am reputaţia de a despica un lucru până îl explic definitiv şi încerc să mă abţin de la a face şi analiza morfo- sintactică a titlului (ăsta e bullshit, recunosc cu o uimire stupefiată că am uitat ce fel de drac de verb e a deveni, oricum p alelalte le ştiu)- să povestesc.

Provin, ca majoritatea foştilor copii din generaţia mea, dintr o familie în care s a mâncat la masă, cu toţii, mâncare gătită. Cât am stat doar cu mama tata, n am mâncat - din câte mi amintesc - mâncăruri prea grase. Era pui, era -destul de mult- porc, erau de toate felurile de carne, inclusiv, de Paşte miel, de care mă cam feream de mică, graţie unei întâmplări care conţine un miel ce m a speriat cu blândul său mehehe ,pe la 4-5 ani. Taman bine, cam tot pe atunci am auzit şi cântecelul "Un te duci tu, mielule?", al lui Mircea Vintilă, repetat la nesfârşit pe discul mic de 33 1/3 , şi m a apucat o milă mare de miei. Poate dacă era un cântec şi cu "Un' te duci tu puiule, porcule, vito, peşte?" nu mai mâncam de multă vreme carne. Ca să nu mai zic ce privilegii nebănuite, de data asta la nivel pe cât de sufletesc,pe atât de peiorativ, mi ar fi adus un cântec cu "Un' te duci tu boule sau măgarule?", dar să nu ne abatem.
Când ne am mutat, însă, şi cu bunica, a început să ne fie mai greu. Bunica, deşi cu o siluetă de invidiat, ştie să gătească de dreptul înfiorător de româneşte. Ostropeluri, sarmale şi chiftele, câte şi mai câte mâncăruri grase,grele şi gustoase, în faţa cărora ne am pomenit, toată familia, muşterii pofticioşi. Fiecare s a luptat cât de mult a putut cu ele. Bunica, Alecu şi mama mănâncă foarte puţin şi mestecă până când eu şi tata am ajuns deja la a doua ţigară de după. Mihail e foarte drastic în ceea ce priveşte mâncarea. Nu există fir de grăsime pe carnea pe care o mănâncă şi consumă în mod regulat doar pui la grătar.Eu şi tata, mari pofticioşi, băgăm (sau băgam) mult la ghiozdan şi repede. Eu, însă, am avut mereu o problemă cu mirosurile de mâncare, oricare ar fi, de la cartof, peşte sau chiftea prăjită, până la sarmale sau mazăre. O bilă mai sensibilă m a ajutat puţin, să zicem. Dar, vrând nevrând, şi nefiind cu adevărat fiţoasă, mâncam carne, ce să zic.

Când m am mutat în mica mea locuinţă a început revoluţia. Nefiind prea des lăsată în bucătărie de mama, care mă bănuia de două mâini stângi, nu prea ştiam să gătesc, şi n nici un caz să gătesc cu carne. Făceam cu mare graţie ciorbe din care nu îndrăzneam să gust, pentru kiri. Pentru mine, doar supe şi mâncăruri cam fără carne. Mai scap - şi azi- un ou ochi, în materie de prăjeală, dar mai degrabă le fac papară - le răscolesc în tigaia cu uleiul neîncins, doar vreo linguriţă. Astfel, în casa mică, nu mirosea urât.

Destul de curând am ajuns să împart din când în când mica locuinţă cu un bun prieten, când venea în deplasări la Bucureşti.Cu mare bucurie îi mai găteam lui- da, e cu totul altceva când faci mâncare pentru cineva. Dar, la o vreme, el a renunţat să mănânce carne, aşa că iar am început cu supele şi pastele şi cremele şi toate cele fără carne. Acum mai băgam, poate o dată pe lună, câte un mezel proaspăt. N am suferit însă niciodată de lipsa cărnii. Între timp, t. mă mai trăgea de mânecă, sfătuindu mă să văd nuş ce materiale de la peta, pe youtube, chestie pe care n am făcut o niciodată, nu de alta, dar bănuiam. Nu mi place defel nici militantismul exagerat pe teme de genul ăsta. Fumat, alcool, cafea, carne sau preferinţele sufleteşti sunt lucruri de care nu poţi să te legi, fac parte din fiecare om şi nu poţi tu să vii să l faci pe unul de toată cacaoa că face cumva sau altcumva. Într un singur caz ar fi trebuit să aplec clar urechea la sfatul lui t., când m a sfătuit pentru un ignore energic. dar n am făcut o. problemele inimii sunt încă şi mai complicate, consumul oricărui fel de altă carne păleşte cadaveric în faţa lor,hehe.

Mă rog, aş fi nedreaptă dacă n aş spune că am avut ceva beneficii până şi de pe urma bătăilor de inimă. am aflat drept în faţă că sunt grasă şi, încă fiind convinsă că felul în care arăţi te poate ajuta mult, - acum nu mai sunt- m am apucat de regim.
Timp de 4 luni am avut cu totul vreo 10 zile de mâncat carne, şi atunci am preferat să înlocuiesc totul cu peşte. N am suferit nici cât aş clipi din ochi şi, la vremea potrivită, s a ivit şi o carte. Nu vă gândiţi la prostii, era beletristică. Ce hăcuială, a lui - pasămite - Jonathan Coe, m a făcut să bănuiesc şi mai clar ce era în materialele peta. Într un mod destul de brutal, deşi literar, se descrie acolo în ce fel sunt crescute - mai bine zis îndopate- animalele destinate consumului.
Şi, într o după amiază din aprilie cred, am zis ok, nu mai mănânc carne.
Reacţii au fost de tot felul, fără să vreau să le provoc. Ţin minte şi acum sfaturile lui tata, când ţineam regim. "Nu spune că tu ţii regim, inventează o chestie că n ai voie alcool şi cartofi şi etc., că ţi fac rău la...ficat". N are rost să nu vă spun că n viaţa mea n am renunţat la alcool! Ştiu că, în timpul regimului, i am spus şi mamei - atât de răspicat, încât a făcut ochii mari, biata de ea, întrebându se, probabil, de unde am eu aşa rădăcini vicioase - că mai bine renunţ la mâncare decât la alcool!. Aşa, deci. Totuşi, când am fost pusă faţă în faţă cu diverse împrejurări -mese la restaurant, aniversări, comandat pizza - n am avut ce face şi am zis că fără carne. Au urmat imediat care de întrebări, pe oameni -şi nu fac excepţie - îi mănâncă întotdeauna în fund de o contrazicere. Păi, căutam ceva mai moale, încerc să nu mai mănânc carne. Lung prilej de vorbe şi de ipoteze, dar de ce de ce de ce? Că eu fără carne n aş putea să trăiesc... Ei, acum pas de le mai spune motivele, sunt totuşi o persoană democrată şi, dacă interlocutorul îmi calcă în picioare "gustul", asta nu nseamnă că trebuie să fac şi eu la fel şi să i povestesc una alta despre ce şi cum. Dar, aşa cum eu nu vreau să fac prozeliţi, tot aşa mă aştept să fiu lăsată în pace cu stolul meu.
Nu am nimic împotriva unor conversaţii instructive pe această temă. O prietenă de ale mele (oribilă regula asta nouă !) mi a atras atenţia calm, tacticos şi chibzuit, că organismul uman nu e făcut să fie ierbivor.Mi a pus - ca şi alţii - întrebări legate de tonus şi balonare. I am replicat, în glumă, că tonusul meu era şi aşa cam mare - în gaşca de prieteni mi se spune sandy bell, atât de la faptul că sunt mereu însoţită de tambura mea kiri, dar şi de la acea parafrazare a numelui fetişei, handi bell, care desemna aşa, o persoană mai dili- , ceea ce în cazul meu prefer să traduc prin energică, neliniştită, ţopăită, activă şi cu multe idei creţe - şi că n am remarcat balonări excesive.

Cel mai tare m a împuns remarca dură a fratelui meu mai carnivor, care mi a zis, destul de zeflemitor, " dintre toate fiţele de azi, ţi ai ales o pe cea mai puţin simpatică". Am rămas cu gura căscată şi pe urmă am început să mă gândesc. M am gândit cinstit la toate câte le am povestit aici şi am ajuns la concluzia că nu e o fiţă. Nu fac niciodată tam tam pe tema asta şi nu m am erijat niciodată în victimă, în faţa unei mese pline de bunătăţi "carnale". Cred,însă, că aparţinătorii mei o fac, întrucâtva.
Chiar mă întrebam, amuzată, cum o să fie primul Crăciun fără carne. Am aflat, amuzându mă în sinea mea, în seara de Ajun. Mama şi bunica au uitat, bietele de ele, că acum au o nouă fiţă în familie. Cu vreun sfert de oră înaintea mesei au intrat în panică, să fiarbă cartofi să...ce să facă? Eu nu vreau şi n am vrut niciodată să încurc pe cineva, în ceea ce priveşte meniul meu, aşa că am insistat, liniştită, că pot să mănânc piure din fulgi. Pe care l am şi consumat, cu brânză şi murături, fără să am nici cea mai mică tresărire în faţa caltaboşului sau a sarmalelor. Cinstit, nu mi a fost poftă, pentru că dacă mi ar fi şi aş simţi nevoia nebunească de a consuma carne, aş face o şi cu asta basta. Deci, nu e o fiţă.

Nu mi place, în schimb, când trebuie să fiu foarte specifică şi sunt silită să "vânez" felul în care s a gătit mâncarea. De Revelion, la Viscri, am primit, special pentru mine, salată a la russe. Fără carne! Dar după ce am mâncat- cu bucurie mare! - m am simţit destul de ciudat, spre rău. Fără să fac vreo legătură, am mâncat şi a doua zi, şi am găsit în ea un os mic, de pui:) Culmea e că, cu o seară înainte, a mai clamat cineva găsirea unui os, dar toată lumea a făcut mişto de el, că ce glumă bună şi a găsit să mi facă, iar omul a tăcut. Ei bine, chiar era. Cred că gazda a fiert legumele în supă de pui, ceea ce pentru ea a fost, firesc, egal fără carne. Mi am mai adăugat ceva pe agendă, aşadar:)
De vreo două ori am mâncat carne fără să mi dau seama. Am confundat puiul pane cu conopida sau peştele pane. Aveau forme asemănătoare şi probabil mi era tare foame. Întâi n am recunoscut gustul, apoi...am mestecat, ce să fac. Eram cu lume, doar nu puteam să scuip în farfurie, nu sunt fanatică. N aş merge până acolo încât să mi fac greţuri sau mai ştiu eu ce. Cum, însă, e alegerea mea, aş vrea să fie respectată şi suportată fără scandal, atâta timp cât el nu e- şi nu e!- necesar.

Ş am încălecat pe o şa! Da?