prostie

Faza e că, din nu se ştie ce motiv imbecil, aproape toate creştem cu poveşti. ni se servesc poveşti de când suntem mici, şi noi le înghiţim ca puii de raţă, fericite şi cu ochii mari, sclipind ca de la droguri. părinţii ne iubesc, taţii ne alintă, suntem aproape toate fata cea specială a lui tata, şi nu mă îndoiesc de fapt că femeia pe care un bărbat o iubeşte cel mai mult e fiica lui. de aia, posesivă şi nenorocită cum sunt, aş prefera să am drept copil un băiat, să nu mi l răpească chiar cu totul pe bărbatul pe care l aş iubi cu o disperare demnă de o cauză mai bună.
şi creştem, înconjurate de poveşti. care, ale naibii, nu se schimbă. probabil că şi n epoca în care ne vom deplasa prin teleportare se vor păstra basmele cu oameni frumoşi călare pe cai albi, care salvează dintr un sărut obrazul amorţit de mărul otrăvit.
nu avem toate ceea ce se numeşte cu uşurinţă noroc. Noroc să ce? Să ţi găseşti un băiat bun, care să aducă toţi banii acasă, să nu te bată şi să se joace toată ziua pe calculator, neglijându te în mod flagrant. Mă scuz pentru atributul de la mijloc, nu m am putut abţine din punct de vedere livresc, căci altminteri, cinstit, aş prefera să mor de vreo 6000 de ori rece şi neconsolată decât să ajung să mi o încasez. dar pur şi simplu aşa era vorba şi aşa am fost - nu eu!- crescute. O chestie destul de de
nădejde la un bărbat e să nu ţi ardă câte o scatoalcă din când în când. Paf. Merele de aur, făt frumos şi calu lu făt frumos s au mai subţiat, în fapt. Nu?
Mai există o vorbă înţeleaptă, căreia i am făcut faţă cu destule scrâşnete, până acum. Şi cu ea se strică basmul, as well. Să nu alergi după o trăsură, ci să te urci în cea care se opreşte să te ia. Parcă p asta v am mai zis o? Încet încet basmele se şterg şi ne pomenim cu un deşert arid în faţă. Poţi să l străbaţi sau să cedezi. Primei sau celei de a doua fantasme sau amândurora, cum ţi e scris. Eu am preferat să străbat deşertul şi, o, crede mă, nu vreau deloc să sune ca n vreun basm cu super eroi. E al dracu de greu să să străbaţi un deşert, dar mai am doar câţiva ani şi furtunile se vor potoli. Deocamdată îmi sar ochii din cap de căldură şi de întristare şi de sete.
Dar nu renunţă fata lu tata. Fiindcă a ştiut că e cazul să iubească mult, prost sau bine, cu greşeli, cu erori, cu găuri mari şi negre, cu tristeţi care păreau să nu şi găsească fundul, dar a doua zi le urma o zi nouă, splendidă şi plină de speranţă mustind în ochiurile de apă băltind sufocate.
Mai cred şi încă mai cred că există şi se poate. Arunc o privire trăsurilor care se opresc în dreptul meu, oferindu se să mă treacă deşertul. Nu sunt nepoliticoasă şi le salut uşor din cap, dar niciodată nu m a atras mirosul, confortul, precizia matematică cu care mă vede trăsura care se opreşte urcându mă în ea. În zare se vede o trăsură fantastică, pe care mereu am văzut o, chiar şi cu ochii obosiţi de soare şi delir şi beţii noctambule în frigul deşertului. În fiecare zi mă trezesc şi încerc s o ajung. În cele din urmă, voi putea să spun că am trecut deşertul cu (ochii la)trăsură.
Acesta este basmul meu. Mda, vreau cam multe