mă surprinde neplăcut nevoia oamenilor de a vorbi la telefon în mijloacele de transport. aproape că a devenit o chestiune de reflex. s au urcat, şi au găsit un loc jos, - pe care, de preferat, nu l vor elibera nici dacă se urcă un bătrân prăbuşit sau o tipă cu burta cât balena- încep să butoneze şi să sune. dacă troleibuzul (sau altele) este gol, urmează o încântare. eşti nevoit să afli, tu, călătorul mai liniştit, care ar vrea să admire în pasul legănat al hardughiei o casă veche sau ultimele flori ale unei magnolii întârziate, crâmpeie care nu te privesc, din viaţa altuia.
vineri, când am călătorit ultima oară cu troleibuzul, unul tânăr - of, am ajuns să mă exprim şi aşa- a vorbit pe două telefoane - e drept, pe rând - de la gară şi pân' la piaţa galaţi, şi zău de vreo clipă i a tăcut guriţa.am aflat la ce discoteci a mai fost, cât de nebuni sunt prietenii lui care stau şi la ora asta (vreo 7 seara) pe baltă, că au prins 5 kile şi cât costa un sejur la deltă. cum are un prieten cam naşparliu, că i zgârcit şi nu ţi ar da un suc, iar când el a fost la ziua de naştere a zevzecului a cumpărat o sticlă de whiskean şi preopinentul a pus o deoparte şi l a servit cu bere. până când, desigur, amicul nostru din troleibuz i a bătut obrazul " vezi că io am dat bani pe sticla aia, pune mâna şi desfă o".
mai apoi, s a urcat o tânără frumoasă foc, care, desigur, avea ceva de împărţit cu prietenul ei. să nu şi mai verse nervii pe ea şi, dragule, să ţi vezi de treabă. alte vorbe, mai scrâşnite, le exclud de aici, pentru că sufletul meu s a apărat de ele şi nu le mai ţine exact minte.
voiam eu, însă, să mă întreb, în virtutea căror întâmplări ajung unii dintre noi să şi turuie tare vieţile prin autobuze. pentru mine una e simpatic, fiindcă nu sunt -deocamdată cel puţin- un călător frecvent. aşa că pot înghiţi conversaţiile purtate cu voce prea tare, avidă, cum sunt, de ce mai fac oamenii şi cum mai trăiesc. totuşi, asta nu m a împiedicat ca, la orice apel primit, într un mijloc de transport, să răspund la telefon şi să spun doar " sunt în troleibuz. te sun eu când cobor", cu mâna la gură, aproape. stau şi mă gândesc cine e de vină. eu, că nu vreau să împărtăşesc aproape nimic din viaţa mea de la acea oră cu colegii călători, sau ceilalţi, că vor s o facă? sau că nu le pasă?
vineri seara mi am furat o la " o bucată de noapte" (aşa zice prietena mea suceveancă, sânziana, aşa zicea şi amica mea pierdută de timp, cristina. şi tare mi place expresia) de la frati miu. luând în adâncăConsideraţie spusele mele, -cam tembele, stau doar acum şi mă gândesc, şi sper că ele au fost doar vreuna din cochetăriile mele viperine - precum că eu m am cam săturat să mi tot adaug prieteni, că sunt mulţi şi trebuie să ai grijă de toţi şi că eu nu mai pot sau vreau să le întreţin, că eu de fapt nu merit atâta căldură şi vreau să mă retrag, că nu sunt un om tocmai bun şi n aş mai vrea să mi bată atâta lume la poartă, frati miu mi a zis scurt " de când n ai mai citit micul prinţ?" ... ( bine, mi a mai zis el şi că mă comport, în fond, ca toată lumea, că să nu mă consider vreo deosebită, dar asta nu vreau să o mai zic)
sîmbătă dimineaţa am căutat cărticica - nu prea departe de mine era- şi am pus o în rucsac, gândindu mă s o citesc în atmosfera lecuitoare a casei părinteşi. aici, popas. voi, ăia de aţi crescut normal, în familii care au depus toate eforturile ca să fie fericite sau, în cele mai proaste momente ale lor, să se menţină liniştite, ar trebui să ştiţi despre ce vorbesc. acasă la mama şi la tata eu mă simt acum ca ntr un leagăn care se mişcă încet, moale şi odihnitor, la nesfârşit. odihna şi liniştea casei înalte mă fac să mă simt sătulă de orice hrană sau băutură. somnul în paturile din casa părinţilor mi e cel mai odihnitor şi lipsit de griji. când sunt acolo, deşi nu mai sunt copilul mic care am fost, mă simt încă apărată şi mângâiată din toate părţile. mama se osteneşte să mi ia mere, iar tata îmi face cafeaua şi i dă drumul din dormitor lui kiri, când se agită. parcă toată Lumea umblă în vârful picioarelor ca să mi păzească liniştea. No VISA card needed.
aşadar, sâmbătă am plecat în parc cu cartea după mine, cu gând s o citesc la mama acasă, de unde mi a venit o invitaţie de nerefuzat:" niciunul din copii nu e acasă ( fraţii mei, care încă se mai bucură, fără s o simtă, de o anume stare de graţie a casei părinteşti) şi ne am gândit să te chemăm la noi. o să fii singură cu noi, aşa cum ai fost din 74 şi până în 80 ( eu sunt cea mai mare...)".
din parc am plecat cu o nedumerire, dar şi cu o bucurie.
" Tu ai citit Micul Prinţ?"
"...despre ce e vorba în ea?"
Era să cad de pe iarbă, dar m am abţinut. Aş fi vrut s o am în buzunar pe Mădă, să mi şoptească ea cum naibii să spun despre ce ar putea fi vorba în Micul Prinţ. Dar la pipăit a reieşit că pe ea n o aveam, în schimb aveam cărticica. Am deschis o şi i am citit unui om mare, care, exact ca oamenii mari, nu înţeleg singuri nimic. La un moment dat:
" De ce ţi vine să râzi?"
" Nu mi vine să râd, îmi vine să plâng", am replicat disperată de după ochelari, care mi maschează multe dintre stări.
Atunci a fost momentul în care omul mare (mai mare decât mine, că nici eu nu sunt vreo floare...) s a prins că ar trebui să afle şi el singur cam care i treaba cu micul prinţ. Şi că o să şi o cumpere. Cum se poate ca cineva să nu ştie Micul Prinţ, m am întrebat, plecând. Nedumerirea, bucuria.
Tata n a ştiut nici el ce e cu Micul Prinţ, dar tata nu e tocmai pierdut. Am să i împrumut exemplarul meu şi sunt convinsă că, chiar dacă n a citit, îşi va aduce din alte multele lui părţi minunate, cam cum stă treaba cu el.
Eu am recitit o, a habar n am câta oară, - dar se pare că nu de ajuns, de vreme ce mai am nevoie de un alecu să mi dea peste nas - la mama pe canapea. Şi tot aşa, nu am habar de ce ( de fapt am, dar e o amăgire, un "teasing", ca să recitiţi şi voi Micul prinţ) mă simt mult mai, tare bine. Am un rucsac mare şi o să o port cu mine de acum. Adică şi pe Mădă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu