horoscop. me.

să fim bine înţeleşi, nu scriu asta pentru nimeni. nu mă interesează să mă prezint, să mă laud în faţa cuiva sau, dimpotrivă, să mă pun într o lumină proastă (nu multe zodii în afară de aceasta ar putea). citeşte cine vrea, scapă cine poate, eu scriu pe Euşicumine pentru că, exact cum sugerează titlul, acesta este un fel de jurnal şi mi e menit mie, celei care peste ani poate va sta singură în iarnă,la gura unui foc ( de ozn probabil=)) şi şi va citi amintirile, amuzându se de viaţa ei. mă tot preocupă de la o vreme faptul că eu o să uit tot şi n o să mă mai regăsesc şi de aia. aşadar... să mergem.

mă împrietenesc cu oameni pe care grupuri întregi îi evită şi detestă.nu e show off. parcă simt nevoia tot timpul să mă aţin lână cel slab, lângă cel ciudat, lângă cel respins de majoritate, lângă cel despre care se spun vorbe rele, lângă cel care nu poate fi înţeles cu uşurinţă. de obicei, eu mă înţeleg tare bine cu aceşti oameni şi consolidăm îmăreună celule de prietenie foarte greu de distrus, dacă nu o face unul dintre noi...de obicei eu sunt aceea care rupe foarte brusc, din cauza faptelor celuilalt. o măgărie făcută unei prietenii echivalează, la mine, cu o andrea otrăvită înfiptă direct în mijlocul inimii. antidotul există, slavă Domnului, şi constă în închiderea ermetică a uşilor de plumb către tot ce înseamnă sufletul meu.

Unora le închid una câte una, dându i afară din cămăruţele dosite. Altora li le închid pe toate, cu un zgomot furios şi asurzitor...ajunseseră departe. Alţii nici nu apucă să o deschidă pe a doua, că deja le este închisă prima. Ştiu, parcă par doar o tipă blondă şi flecară, şi totuşi am atâtea uşi...

O a doua chestiune este predispoziţia mea constantă de a sări în ajutor, mixată bine cu un fel de nesimţire asurzitoare. Să mi explic. Cred că sunt un om care se repede să ajute în situaţii punctuale, care cer hotărâre şi efort. Mă plictisesc şi ignor, în schimb, cererile asemănătoare, de durată şi rutină. Ele mă plictisesc până ce nu le mai aud. Le ignor. Pentru cererile ajutor instantanee şi provocatoare ( nu e un must să fie provocatoare, nu sunt vreo lady speedstick) mobilizez cantităţi netestate de energie şi cred că, dacî ar exista un titlu pentru asta, aş fi un ajutător foarte bun. De fapt...poate nu, căci problema asta cu ajutatul are două hibe:

câteodată mă ofer să ajut, ceea ce face ca valoare cuvântului să scadă poate. s ar părea că intervenţiile au valoare mai mare atunci când sunt cerute, şi nu oferite. aşa că n aş putea deveni un ajutător profesionist, pentru că de multe ori nu aştept să mi se ceară, ci întreb direct, nu vrei să...?

prima hibă conduce spre a doua şi e vorba despre cuvântul în sine. am observat că oamenii fug ca aghiuţa de tămâie când foloseşti sintagma "pot să vă ajut?" cuvântul ajutor ascunde în el, pentru ei, senzaţii nesuferite de slăbiciune, suspiciune,de dar ce, eunu sunt în stare, furt şi chiar de dar cine i asta de se bagă aşa în viaţa mea (viaţa mea însemnând chiar şi o coadă la megaimage, unde ai vrut să ajuţi pe cineva să pună cumpărăturile pe bandă). Cu toate aceste sentimente ascunse de mângâîietorul "ajutor" mie mi e greu să mă lupt, aşa că nu mai folosesc cuvântul. Întreb direct, vreţi să vă duc sacoşa, hai că o să caut şi eu numărul ăla, vrei să ţi iau eu bilet. Oamenii se mai luptă şi cu senzaţia că, dacă i ajuţi rămân datori, aşa că refuză aproape instantaneu acţiunea ta, ceea ce eu suport mai greu. Ah, cât îmi doresc, atunci când car un bidon greu de apă sau plâng de supărare sau sunt într un impas cu o lucrare, cu finanţele sau chiar cu propriul meu fel de a fi, să vină cineva şi să mă lumineze cu un " Pot să te ajut?". Aş fi tare recunoscătoare şi mi ar plăcea să mă ştiu datoare cu un alt ajutor:)

poate va urma