Veneţia, un vis de 20 de ore

La cât îmi place mie să dorm - spre disperarea aproape a tuturor celor care mă cunosc - s ar putea să fi visat. La cum a arătat ziua aceea de sâmbătă 3 – duminică 4 iulie, sigur am visat. Cel puţin aşa mi se părea duminică seara când, zdrobită de o oboseală care semăna foarte bine cu ceea ce simt când ceva mă trezeşte brusc din somn, cu un pahar în mână, încercam să prind nişte urme palpabile ale acelui vis-realitate. N am avut decât transpiraţia adunată pe tricou, faţa înroşită de soare, durerile de gambe şi indescriptibila, dar inconfundabila stare de graţie în care simt uneori că mă bălăcesc.
Aşa e, nu sunt –sau poate nu eram, că aşa descopăr eu lucrurile bune, târziu sau câteodată prea târziu- înnebunită după Aerosmith, dar pe lista mea de „trebuie văzut” erau, mai sus decât Tom Petty, mai jos decât David Gilmour. De fiecare dată când le auzeam câte o piesă, o ascultam cu zâmbetul şi buna dispoziţie pe care majoritatea vor să le provoace. Dream On, Janie şi Sunshine mi se par fantastice şi nu cred c ar trebui să existe petrecere cu pipăială fără crazycrying şi de succes interpretata idontwanttomissathing. M am interesat mereu despre ce mai face solistul lor cel ameţit, i am ţinut pumnii şi când s a apucat de dezintoxicare, şi când a căzut praf de pe scenă, şi când a rămas like a king without a castle, adică fără formaţie, ba nici n am vrut să merg la Aerosmith cu George Michael, aşa cum n am să văd niciodată cu ochii (nici buni, nici răi) mei Queen cu Paul Rodgers. Poate cu Mika.
Mi-am cumpărat bilet la Bucureşti abia după ce s-a confirmat solistul, după ce am văzut spotul haios cu „ I got the gig” şi am fost sigură de cel care va dansa pe scenă. Dar am preferat să nu mă uit pe youtube după secvenţe din concertele care l au precedat pe cel de la Bucureşti, de frică. Că n o să mai am chef să mă duc.
Atmosfera concertului de la Bucureşti m a montat. Nu ţin minte să fi băgat în seamă altceva,în afară de prezenţa electrizantă a lui Tyler all over the stage. Piesele le am auzit ca prin vis, din păcate, însă, şi la propriu. Cam asta m a făcut să trag cu ochiul la lista de concerte europene rămase. Să vezi atâta energie pe scenă şi să auzi un fâs, e grav. Pentru mine una, foarte grav.
Mi am ros unghiile şi mi am făcut calcule până duminică seara. Calculele ieşeau oricum foarte prost, iar dorinţa de a revedea şi auzi cum se cuvine maimuţa nu trecea nicicum. Alecu s a hotărât într o clipită să curme chinul, şi mi a împrumutat banii. Duminică noaptea, 20 iunie, una din cele mai plăcute nopţi ale mele, aveam biletul de avion şi pe cel de concert. Veneţia + Aerosmith era clar că = love.
Cele două săptămâni au trecut cum au putut. Primele 4 zile au zburat, următoarele 3 s au târât, gata gata să mi spulbere şi bucuria viitorului concert. Dar nu le am lăsat. Acel oribil „ nu poţi să le ai pe toate” şi a făcut loc, de data asta cu un zâmbet, în mine. A doua aăptămână a trecut liniştită, în ritmul ei firesc, nici prea repede, nici prea încet, exact aşa cum trebuie să treacă timpul. Înainte vreme abia aşteptam să treacă timpul până la o zi oarecare. „Abia aştept să vină...” ziceam. De câţiva ani încoace mă controlez şi nu mai zic asta, chiar dacă uneori o gândesc. Nu mai vreau să treacă timpul repede.
Aste două săptămâni au trecut în ritmul de „ ce mi o fi trebuit” combinat cu „ lasă că o să fie frumos”, în cel de „ o să mor de foame toată luna” combinat cu cel de „ şi ce dacă”, nu ştiu exact în ce ordine.
Sâmbătă la prânz, în ziua plecării, eram exact aşa cum sunt la debutul fiecărei aventuri. Liniştită, puţin plictisită, de data asta foarte puţin obosită , neutră cumva. Darul a fost cu atât mai mare cu cât pulsul plecării a fost unul fără emoţie.
M am pomenit destul de repede afară din Treviso, la ora locală 13.35, atacată de o căldură care era gata să mă arunce înapoi în interiorul aeroportului. Căldura umedă a mării. Ameţită de soare şi zbor, am uitat să cobor din autobuz pe coastă. Curajoasa de mine îşi făcuse planul astfel: merg la festival, care era în st. giuliano park, mestre, şi stau acolo până la final. Aveau plajă, aveau standuri de instrumente musicale, puteam să pierd câteva ore – de fapt, ar fi fost vreo 9-10- în spaţiul lui şi apoi să pornesc noaptea spre Veneţia.
Noroc că propria mea zîpăceală mi a stricat planul. Am uitat să cobor şi m am pomenit repede cu marea în stânga şi n dreapta ,pe şoseaua care făcea legătura dintre coastă şi lagună. Ei, asta e, mi am zis clipind, o să stau 2 ore în Veneţia şi mă întorc. Înainte de a urca primul pod, cel spre gară, eram încă nemulţumită de neatenţia mea. Dar imediat ce am văzut deschizându se la picioarele mele Veneţia, am uitat. Singura grijă mi a mai fost să nu mă răpească, cu apele şi podurile ei, să nu mă rătăcesc şi să nu mai pot ajunge la concert.
Norocul meu inexplicabil, deşi nu în toate, s a prezentat în 10 minute după intrarea în veneţia. De data asta sub forma a doi rockeri. Analizându l rapid pe unul dintre ei, am exclamat “ Al meu eşti!”. Avea un tricou cu Whitesnake 1987-88 ( mult mai bătrân decât el). Şi un tatuaj cu inima străpunsă de sabie a copertei lui Restless Heart. Acum uitaţi vă la poza care stă de ani de zile în dreapta sus blog. E clar, nu?
Nu mi a luat mult să mă împrietenesc cu ei. Muzica şi mai ales pasiunea faţă de aceeaşi formaţie sunt imbatabile. În vreme ce ne plimbam spre veşnica ţintă San Marco , am vorbit despre Coverdale, despre albumele lui, despre preferinţele mai bluesy ale proaspeţilor mei amici italieni. Deşi nu mai era nevoie, m am convins încă o dată că investiţia în muzică e mai sigură decât cea în bancuri. Amiciţia care s a legat între noi e trainică. Am bătut împreună străduţele înguste, am ieşit în Piaţa San Marco, pe care am admirat o cu motoarele la jumătate, fiindcă e acoperită toată de mash-uri, se lucrează. Ne am fpcut poze şi am râs. Mi au spus că au un prieten poliţist în Veneţia, care încearcă să i bage gratuit la concert... Italia e o Românie mai mare, mi am zis. Eu aveam deja bilet, aşa că le am propus să ne revedem la festival doar ca să mai stăm împreună, să bem ceva şi să ne bucurăm de Aerosmith. Ne am despărţit la autobuzul la care ei m au condus, mi au luat bilet, mi au spus unde să cobor – deşi staţia aceea chiar n o mai puteam rata. Am făcut schimb de numere de telefon şi ne am hotărât să comunicăm prin sms.
M am revăzut cu Manu, Gil, Francesco ( poliţistul) şi încă două fete după 2 ore. Eu avusesem timp să beau o bere, să mă pocnesc de ţânţari, să mănânc un sandvici sărac, cu ceapă şi ţuchini căliţi, să descopăr că standul cu instrumente muzicale la care se putea cânta nu exista, să văd că locu i mare şi frumos, iar italienii veseli şi puşi pe şotii. Căldura era în continuare ucigătoare, mai ales din caua umidităţii, care te face să te simţi tot timpul ca scos din etuvă.
De la Francesco am aflat că e mare iubitor de Maiden şi că va veni în 15 august la Cluj, ca să i vadă. Manu mai stă încă în cumpănă, încearcă să şi aranjeze vacanţa, ca să poată veni şi el. Dacă vine, am să merg şi eu la Cluj, numai ca să i văd şi să i împrietenesc cu tobarul nepereche, despre a cărui trupă, care deschide concertul lui Maiden, auziseră lşi italienii. Cam pe la jumătatea recitalului Cranberries Francesco poliţistul mi a făcut –cel puţin mie!!!- cea mai mare bucurie. A reuşit, pe baza legitimaţiei, să ne bage pe toţi în faţă, după care el a plecat, că era de serviciu de noapte în Veneţia.
„În faţă” însemna un ţarc de vreo 1000 de persoane, pe care îl creaseră organizatorii, probabil pentru a avea atmosferă la scenă. Accesul în ţarc nu costa în plus, dar a fost oferit primilor 1000 de oameni veniţi la poarta festivalului la ora 5 dimineaţa, când se deschideau porţile. M am simţit neînchipuit de norocoasă şi recunoscătoare,să mă fi plimbat toată ziua prin Veneţia şi să stau, totuşi, acolo. După ce s a terminat Cranberries am mai înaintat puţin şi, fără să forţăm, am ajuns cam la 3-4 metri de limba scenei, cea pe care mamimuţica urma să se joace toată seara...

va urma

Concertul Aerosmith din Veneţia a fost precedat de momente hilare de aşteptare. Organizatorii uitaseră, probabil, să marcheze luminos scena, lucru pe care echipa tehnică s a apucat să l facă după recitalul Cranberries. Un cordon luminos cu becuri, din care unul ardea, unul nu prea, a durat... Apoi, când să coboare mash ul cu Aerosmith, bătea dinspre mare briza, aşa că acesta n a mai acoperit cuminte scena, ci a început să fluture pe deasupra capetelor spectatorilor, dar şi ale unei echipe tehnice disperate. Câte un tehnic sărea să o prindă, în uralele italienilor, care întâmpinau cu exclamaţii prelungi noua încercare. Când unul mai apucător a prins o, după câteva minute, l au ovaţionat de parcă dăduse gol. De altfel, după ce încă 5 oameni au imobilizat cortina, cel în cauză a ieşit să primească aplauzele la scenă deschisă.
Show ul a început la un minut, spărgând acordurile cuminţi ale lui Rainy Day Women, cu gălăgia lui Love In An Elevator.
L am văzut doar de două ori live pe Steven Tyler şi de nenumărate ori, în aceste trei săptămâni, pe net. De fiecare dată rămân cu gura căscată în faţa ţinutelor cu care intră el pe scenă. E pur şi simplu ca o...sperietoare de ciori strălucitoare, cu hlamidele acelea pline de paiete, cu pălăriile acelea cu imprimeuri animale, totul glamour, totul strălucitor şi colorat excesiv. Singurul lucru normal, dar ţipător în combinaţie cu restul, sunt adidaşii comozi pentru care a optat de când cu operaţiile de la picior. În primele minute în care l vezi cu ochelarii de soare, cu multitudinea de eşarfe, cu dungile şi paietele lui, cu valul de bijuterii (de care fac abuz ambii toxic brothers) şi zăngănele lucitoare, tu, ca european din Est ai un şoc. Nu s convinsă că aş putea vedea aşa ceva pe stradă fără să mă distrez, iar la Veneţia am aşteptat cu nerăbdare să înceapă să arunce lucrurile de pe el. N am aşteptat mult, doar prima piesă. Apoi au zburat hlamida şi pălăria şi a rămas într o ţinută albă, un maieu glamour inscripţionat cu logo ul său şi pantalonii mulaţi şi evazaţi pe care i vedeţi în poză. Şi a mai păstrat o eşarfă mov, care i a dat bătăi de cap când a înaintat pe limba de scenă, până la ventilatorul în dreptul căruia se postează mai mereu, ca să şi facă numărul cu fluturatul pletelor, ai,ai. ai. A naibii eşarfă a început, normal, să fluture, i a acoperit faţa, i a intrat în gură, până ce şi a legat o în jurul capului cu un pompon. Cu tenul bronzat, machiat, cu ochelarii de soare, cu gura aia incredibil de mare, arăta ca o indigenă gata să ghicească într un glob de cristal:)) Noroc c a scăpat şi de aia urgent. De altfel, fiindcă e aşa neastâmpărat şi agitat, nu e niciodată scutit de probleme, şi, de data asta stând atât de aproape, le am şi văzut. Are o grămadă de lanţuri, cercei, pene, coliere cu colţi (haha) şi bietul sistem in ear se tot agaţă de câte ceva şi îl incomodează în mişcările altminteri extrem de libere. Nu o dată l am văzut dând din buze şi descurcându şi diverse iţe încurcate, (tot de el) în timpul câte unui solo de chitară. În rest, este exact solistul mascul pe care ţi l ai putea dori. Aruncă priviri lascive, ţuguie buzele, trimite bezele, face semne, stă în poze bine ştiute, cu mâinile la faţă, cu braţele întinse, expunându şi axilele, dar şi scoate limba, scuipă apă, râgâie, fluieră.
Pe căldura aia, ventilatorul de pe scenă a fost o mană cerească pentru el, dar şi pentru show. Ce n a făcut cu el! Şi a scuturat pletele, şi a răcorit faţa, şi a răcorit bustul, şi a răcorit şliţul, s a întins peste el, s a întins pe burtă lângă el, you name it. A alergat de la un capăt la altul al scenei, s a culcat pe boxe cu capul în jos şi a cântat aşa (maimuţă, ziceam) şi a cântat, a cântat. Bucuria mea a fost să aud perfect tot concertul - ar fi fost culmea să nu!- şi să aud că solistul Steven Tyler cântă bine, ştie să folosească vocea aia răguşită şi, unde nu mai apoate urca, preferă să facă o voce a doua sau a treia, nu e un orgolios care să schelălăie jalnic, ci un om care vrea să sune bine, conştient de propriile limite, care mie mi s au părut a fi destul de puţine. Spre deosebire de Coverdale, nu pare a fi un tip care să şi protejeze cu disperare vocea, e un vorbăreţ, îi place să râdă şi să comenteze în interviuri de lungă durată şi e de mirare, când auzi vocea aia piţigăiată de atâta răguşeală, că omul chiar mai poate cânta ceva. Într o frază, omul e un fenomen în sine, o avalanşă sclipitoare şi veselă, un entertainer pur, care e departe de a şi arăta vârsta de bunic.
Cântarea în sine a fost foarte bună, foarte energizantă, un show de vară plin de bună dispoziţie şi antren, italienii s au bucurat şi au cântat fuecare vers, fiecare interjecţie, aşa încât m au părăsit iluziile de a fi fost un public bun pentru Aerosmith, la Bucureşti. Pur şi simplu toată lumea se agita şi cânta, corul era impresionant. Doar la bis italienii au stat foarte cuminţi, nu şi au risipit deloc forţele, ştiind că aveau să l primească. Tyler a revenit pe scenă mai puţin împopoţonat, până la bis scăpase de brăţărele, ochelari, muzicuţă, aruncându le pe toate în public. Avea un tricou de fotbal, al naţionalei italiene, şi a strigat " This is my real name" şi s a întors cu spatele. Pe tricou era inscripţionat numărul 1 şi numele Tallarico.
Astfel echipat, a cântat Dream On, o piesă care a reunit publicul într un cor răsunător.

Din cadrele date pe cele 3 ecrane imense - show ul a fost filmat impecabil!- am reţinut un amănunt interesant. Muzicienii aveau în faţă câe un monitor cu afişaj electronic, ca un prompter, de pe care puteau afla cu precizie UNDE se află în show. Pe ele curgea textul lui Tyler, dar erau însemnate şi părţile piesei, cu fiecare moment de solo, bridge, refren, etc. Tot timpul m am simţit ca şi cum concertul ar fiu abia la început, l am resimţit ca fiind un concert lung, dens, cu multe puncte de atracţie, deşi a durat doar două ore. A fost unul din foarte puţinele concerte la care am stat în faţă, în public.
Când s a sfârşit, un soi de oboseală fericită a pus stăpânire pe noi. Mă dureau fălcile de cât de mult am zâmbit, şi ne am odihnit cu toţii puţin pe iarbă. Apoi Manu şi Gil m au condus spre Veneţia, printe pâlcuri de oameni care cântau fericiţi- culmea!- cântecele italiene, îndreptându se spre autobuze.
Manu şi Gil au plecat spre Milano, spunându mi ceea ce le transmisese Francesco, când a aflat că urmează să fac noapte albă în Veneţia. " Du te în Campo de Santa Margherita, (nu ştiu dacă scriu corect) că acolo e deschis până târziu". Ne am luat la revedere şi, ca de fiecare dată, fără teamă, m am afundat în noapte. De data asta, era o noapte caniculară şi veneţiană.

va urma
foto Steven Tyler - Manuel Foglio
Partea care urmează e şi ultima şi, din punct de vedere al unui cititor a cărui relaţie cu muzica rock şi soliştii ei este obişnuită, (a se citi normală)cea mai interesantă. Ea conţine noapte, mister, rătăciri, costume, o doză moderată de sex, nişte încercări elegante de răpire, o mostră de înclinaţii exhibiţioniste, vagi urme de lux şi una foarte palidă, de amor. Toate fetiţele s arunce mâinile suus:))
N am să renunţ nicicând la ironie şi varianta cu prefix auto a acesteia. ambele m au salvat din cele mai crunte neguri de deprimare şi sunt singurele care, orice ar fi, nu m au părăsit. Iată, aşadar, că după prietenie şi extaz, urmează partea romance-ului şi a ironiei.
M am dus în Campo de Bla, naiva de mine a crezut că are de a face cu o tabără sau ceva, şi n loc de asta am dat de o piaţă pe laturile căreia era plin de cârciumioare pline de italieni, englezi mai mult sau mai puţin beţi şi americani. Toţi vorbăreţi, toţi puşi pe băut, toţi purtătorii unui vacarm civilizat străpuns de câte un ţipăt ascuţit de americancă ciupită. Englezoaicele se pozau cu chelnerii, chelnerii ridicau sprânceana spre bucuria englezoaicelor, toată lumea se răcorea la cişmeaua care trona în mijlocul pieţei, pace,veselie. Am reuşit să mănânc un sandvich surprinzător de gustos cu ceva brânză caşcaval şi vânătă la grătar., Mi am oferit şi o bere mare. Am zăbovit cât am putut în această piaţă vie la ora 2 noaptea, am mai tras de un espresso, mi am odihnit picioarele şi mi am turnat din nou apă pe faţă şi pe braţe. În cele 24 de ore veneţiene m a însoţit tricoul magic făcut de wanda, după dezolarea noastră comună în faţa produselor de merchandising ale Aerosmith la Bucureşti. Tricoul făcut de fata asta minunată special pentru moi este o combinaţie fericită de bershka de la mini prix, stencil scos de ea cu logoul aerosmithilor şi domestos, toate legate de un mare talent. Am încremenit când l am văzut şi mi a fost greu să mă despart de el după concertul din Veneţia, aşa că am rămas cu el, albit de transpiraţia zilei,ud din nou şi din nou, ce mai, o adevărată cochetărie pe mine, bleah veţi zice, tare bine m am simţit, zic.
O dată cafeaua terminată, zumzetul pieţei se mai potolise şi mi am zis că i cazul să mă întind din nou la drum, printre canale şi pe poduri, pentru cele 7 ore şi ceva care mi rămâneau de stat în Veneţia. Fără hartă şi mult mai curajoasă - oare de ce???- pe timp de noapte, am început să mă rătăcesc cu sârg, deşi planul meu era să regăsesc piaţa San Marco. Ei bine, nu ştiu ce m a pierdut. Frumuseţea alintată de lumina lunii, foşnetul neliniştit al valurilor mici, micile mişcări ale bărcilor adormite, umbrele fugare ale şobolanilor, multele cupluri de îndrăgostiţi a căror sudură unică depăşea lucrătura conformistă a rasei sau sexului. Pe pontoane şi scaunele cafenelelor părăsite în noapte, pe treptele primitoare ale bisericilor, prin ganguri, pe bănci şi la capete întunecate de pod dădeam de cupluri înlănţuite. Le am tot ocoli, ferindu le de curiozitatea ochilor obosiţi, am tot făcut paşi în stâng şi în dreapta, până când m am pomenit cumva, exact ca blonda din banc, pe celălat mal.
Am scos un ţipăt scurt de îngrijorare. Turnul din piaţa San Marco era vizavi! Şi acu, ce naiba fac, m am pus pe bombănit. Cum am reuşit? Cum ajung dincolo? Înot?! Oboseala s a transformat în râs diliu. Unde esta apă trebuie să fie şi un pod. Cu bruma de simţ şi orientare rămase, am luat o în stânga bisericii impunătoare pe care o zărisem în timpul zilei din piaţa San Marco. Treptele ei multe,albe,rotunjite de milioane de paşi, dintr o piatră cu textură calcaroasă, o să rămână în amintirea spinării mele obosite.
Gata, am dat de un pod. Mai relaxată acum, că m am văzut salvată, m am aşezat în fund pe pod şi m am apucat să descifrez tainele aparatului în ceea ce priveşte făcutul pozelor pe timp de noapte. No flash, auto flash, forced flash, timp de expunere mai mare sau mai mic, toate mi au trecut pe sub mână, în timp ce pe deasupra mea se perindau italieni care se strângeau pe acasă poate de la festival, poate de la vreo petrecere de sâmbătă seară... Am decis să nu termin de rezolvat problema fotografiilor de noapte în Veneţia şi mi am continuat drumul. La dreapta un pic, la stânga puţin, uite aici un culoar între două clădiri, nici nu ţi poţi întinde braţele de strâmt ce e, se blochează într o poartă grea, năpădită de verdeaţaă. Ici un cap de înger bucălat ieşind din zid, colo un felinar cu braţe răşchirate, o uşă de metal întredeschisă, dindărătul căreia se iţea obraznic modernitatea unui bancomat. Un pod, încă unul, lumină, agitaţie. Tricouri. Un grup răsfirat de fani. Am zâmbit în barbă. Ceea ce căutaseră fără speranţe milanezii mei se afla în faţa mea. Hotelul de 5 stele al starurilor americane. 3 body guarzi solizi la uşă. de culoare. Şi grupul de fani care ceda încet încet nopţii. Am aruncat o privire calmă spre ferestrele lui Bauer Hotel. Pe urmă la ceas.Maimuţica şi ai lui dormeau demult îndărătul zidurilor groase. A doua zi, îmi spusese una din fete, zburau de pe Treviso la ora 14.00. Avionul meu pleca la 13.35. No chance, dar încă o ţigară.
Atunci a apărut el, italianul:) Era gata gata să comit o crimă că m am dus singură în cel mai romantic oraş al lumii fericite, şi cineva n a putut să lase lucrurile aşa...

Eu fumam, aproape zdrobită, pe pod, încercând să mi dau seama cât de în spatele pieţei San Marco sunt, intuind că nu prea în spate, de vreme ce starurile făcuseră tabără aici. El a ieşit din hotel, încercând să dea un telefon. Enzo (from Lorenzo, da?) e un tip cu o structură delicată, dar elastică, înalt cât e nevoie, de o vârstă înşelătoare, undeva între 40 şi 50 de ani, caz în care ultimii 10 erau foarte bine conservaţi. Ochi albaştri care mijeau (ochelarista din mine s a prins în următoarele 10 minute că purta lentile) culoarea din pachetul meu de pall mall, un şaten începând foarte discret să grizoneze, freză italiană, nici lungă, nici scurtă, ondulată. Cred că de fapt eu l am agăţat fără să vreau pe el, pentru că, datorită nesimţirii estice şi a oboselii apatride, mă holbam la el. Nu c ar fi fost cine ştie ce, dar era singura persoană care mai mişca în piaţetă. Efectele privirilor mele curioase s au arătat în 3 minute.
Cine esti, de unde esti, hai inauntru in hotel sa bem o bere.
De acord cu berea, am zis, dar eu inauntru nu stau, ca fumez.
Hotel de 5 stele, pas de gasira aia mai mult de 2 paharute de plastic, in care sa mi puna berea, caci cu sticla sau pahare de sticla nu aveam voie afara. Afara ne am asezat pe o bordura a hotelului si da i si vorbeste. Mai mult el. Eu ma amuzam intens pe tema " When in Italy...". El imi povestea febril despre afacerea lui cu costume. Interesant, nimic de zis. Firma lor facea costume de epoca pentru opera, film european si hollywood, teatru. Poze, cataloage si taieturi din ziare, pe toate le avea la el, in buzunarul interior al hainei, de parca ar fi fost pregatit oricand e o intalnire. Ahem. Nus ce fel de intalnire, ca la un moment dat mi a scos si poza d a lui cu Berlusconi, pe care aproape ca nu l am recunoscut, iar cand l am recunoscut m a lasat rece. La halul in care eram, cred sincer ca si daca aparea Tyler de gat cu Coverdale as fi fost foarte calma. Foarte foarte calma. Asadar, cu mintea la cota de alarma, am continuat sa zambesc frumos si sa inregistrez privirile charmerului italian. Care erau ceva intre grabit si ardent, dar foarte clare. Vocea, in schimb, era subtiratica,parca fara fond. Iar rasul, un fel de behait discret, care mi a adus aminte de unul din cele 2 personaje naspa din Pinocchio. Ca tot eram in Italy...
Am acceptat sa ne plimbam, oarecum fericita ca, pentru catva timp, o sa am cu mine pe cineva, sa nu adorm. Enzo a inceput sa mi povesteasca si sa mi arate frumusetea Venetiei, fara sa uite nici o clipa ca trebuia sa ma atinga, ca din intamplare, sa incerce sa ma ia de mana sau in brate sau ceva. Am vazut si mi a povestit multe. Despre cafe Florian, prima cafenea din lume. Mi a aratat un fel de copie a turnului din Pisa, mi a vorbit despre tehnica de realizare a acelei "panglici dantelate". Mi a indicat palazzo urile care inca mai au tablouri valoroase din Renastere. A incercat sa ma rataceasca pe culoarele si podurile stramte, minunandu se in continuu de cat de bine m am descurcat noaptea, fara harta. Mda, imi ziceam eu sceptica, sa vezi ce ma ratacesc eu acum. Intre timp mainile mai faceau cate o miscare, eu mai executam cate o retragere rezervata, thanx but no thanx.
Ne am pomenit la un debarcader, langa un palazzo al carui nume mi a adus aminte de una din pozele lui. Aici e locul unde lucrez, vrei sa intri? Nu. N ai nevoie la baie? Nu, multumesc. Bine, dar sa bem ceva... Enzo, eu nu intru nicaieri in interior cu tine. Dar de ce? Uite asa. Bine, eu ma duc pana sus si pe urma luam vaporetto? Asta da!
Vizavi, pe balconasul lui, un descendent coreean se topea de ras. Dar de ce nu urcati? Dumneavoastra de ce credeti ca nu urc? Aha, facu el razand din plin.
Dupa iesiri romantico dramatice la balcon, " Hai, Ana, nu vrei sa urci?" n a avut incotro si a coborat, tinand in mana o punga eleganta de hartie.
A consultat tabelul si mi a aratat si mie cum sa l citesc, desi "Next time when you come to Venice I will take care entirely of you". Pe mine ma distra grozav accentul si ii tot raspundeam " Monday, Tuesday Wednsday..."
Nu stiu cum sunt femeile, dar probabil ca nu s nici eu vreo breaza. Cand am vazut ca mi daruieste singurul lucru pe care n am avut timp sa l fac, sa merg cu vaporetto pe apele Venetiei, m am hotarat (eh, cum suna!) sa fiu un sfert mai ingaduitoare cu dansul. Dupa ce ne am asezat afara, a desfacut sampania si am ciocnit si baut sub ochii a doi italieni posaci- se duceau la munca, cred- l am lasat sa ma sarute. Vecinii nostri se holbau la noi relativ nedumeriti. Scena era interesanta: el, casual elegant, costum de vara bleumarin, destul de rasat, certo localnic. EU, in pantaloni scurti, lac de apa, cu rucsac in spate, cu tricoul albit de transpiratie, cu fatza rosie de la soarele de sambata, ciufulita si lipicioasa, probably american. Pai eu muream de ras!!!
Din sarutari s a oprit doar ca sa mi explice una alta din ce se vedea pe mal, lucruri pe care nu le mai redau aici, mergeti si voi la venetia, gasiti va italianul (daca nu, va dau eu numarul) sa va plimbe si povesteasca el. Vi l propun fara strangere de inima, deoarece, in ceea ce ma priveste, nu era un sarutator grozav, a luat sub 7. Intreaga lui fiinta avea ceva putin fad, molatic, dar in acelasi timp sec. Pielea interioara a palmelor era scorojita " de la vaslit" si cu palmele executa mangaieri masinale pe bratele mele. de aici pana aici, de 50 de ori in sus si in jos, pana i am sarit la gat si i am zis uite ce e nenea, ori ma mangai ca lumea, ori ma lasi in pace, ca ma iriti.
Am ajuns la dracu cu carti, pe sf. elena, o insula noua, populata de 2 mosnegi, 3 joggeri, niste blocuri si un parc cu multi castani si multa umbra, perfect pentru doi indragostiti, de fapt nici unul. Hai sa intram in parc, sigur. Au dat sa inceapa pipaielile, pe care eu le am respins. O data, de doua ori, de trei ori, frate, ambitia i a facut pe astia imperiu... si, as zice, desfranarea si uneltirile i au pierdut, hihi.
Degeaba i am explicat cum sta treaba cu sutienele. Degeaba i am aratat, uite ma, e burete, pune mana aici sus. Ii tot dadea inainte ca acolo e calitate, daca nu e foarte mare cantitate (in poza de mai sus se poate vedea tricoul si ghici articolul discordiei) si se mai intindea un pic. M a facut sa i spun, destul de brutal, ca daca mai incearca o data sa ma atinga, ma duc la primul OM care ne iese in cale si il invit sa ma pipaie. "But noooo, you can't do that!". Watch me! In cinci minute s a dat in stamba din nou, iar eu m am infipt intr un nene, aurolac localnic, care dormea pe o banca, sa l zgudui si sa l intreb daca nu vrea sa... 15 metri mai incolo, italianul meu cel curatel dadea din maini disperat, Nu, nu. NOROC ca aurolacul, buimac, m a refuzat- de fapt cred ca de aia l am si "ales"- ca altfel, zau, trebuia sa scot camasa:))
Am luat alt vaporetto pana la alt capat de mal, unde ajunsesem si eu noaptea, si de unde drumul pe mal nu mai putea fi continuat, era gard si scria "Customs". Acolo am coborat si am intrat din nou pe stradute care prezentau o Venetie locuita, realista. Mi am dat seama ca Enzo, fidel principiilor de cuceritor, va mai incerca o data. L am intrebat in gluma (tin la aceasta fraza si o repet a nu stiu cata oara):" Auzi, pe voi va convoaca iarna primarul la o adunare generala si va scoate in fata pe aia mai aratosi, care vorbesc engleza si au maniere si niste 30-40 de euro de cheltuit, si va pune sa jurati ca la vara nu va scapa nici o turista, nu?". Mi a raspuns cu acelasi behait discret, in timp ce a mai scos un rand de chei din buzunar, aici stau eu, vrei sa intri. Nu, te astept aici. Sigur? Sigur. Si de la fereastra, de sus, hai nu urci? Ntz.
A coborat si m a dus in piateta cea mai apropiata, la o cafea. Am descoperit ca era aceeasi Campo de Santa Margherita, unde fusesem cu 7 ore in urma. De 5 ore ma plimbam cu el. Era obosit, ii curgeau ochii de somn si revenise la mai teluricii ochelari de vedere, cu clipsuri de soare. Eu am baut cafea si apa, el si a luat micul dejun cu croissant si suc de ...dude (aferim, steriopol, that's another old story). Am vorbit despre generatii si felul in care comunica intre ele, el mi a spus dragut si ceremonios ca n ar sti ce sa discute cu una de 18 ani, ca, iata, eu, although I look like a doll and I have a baby face, am mai multa minte, sunt atenta si reactionez la informatii, a, ce piacere:)
L am rugat sa mi faca o declaratie in italiana, mi a tras ceva cu tesoro si vreau sa te mananc, dupa care s a scuzat rapid si a zis ca aia nu e la propriu, asa zic ei cand le place cineva foarte mult.
Am reusit sa l conving sa se duca la culcare, informandu l ca mai am 30 de minute pentru plicticosul shopping de suveniruri. Dupa indelungi priviri sinistrate, eu de pe pod, el de sub pod, s a dus. UF! (de usurare uf).

Cu foarte putinii bani pe care i aveam am purces la ales magnetul pentru mama, deja traditionalul ( e al paisprezecelea din colectia noastra!!!) degetar si alte daruri foarte mici. Bunica mea draga a capatat " cadoul cel mare", eu imi aleg in fiecare calatorie un personaj preferat din familie care sa primeasca un dar mai important, un fel de varianta la "cine a fost cel mai cuminte anul asta pune varful la pom" ( unde varful preferat este acum unul foarte pretentios, din ceramica, adus de mine cu un kil de hartie si vata si emotii din Amsterdam, another old story, truely love story). I am luat o gentuta tip poseta cu bareta lunga, cum ii place ei si intregii cohorte de femei din familie, care poarta gentile ca postasii, de teama hotilor.

In buticul de suveniruri m am conversat cu un italian caruia i am dat vreo 45-50 de ani si care se vaita ca e foarte periculoasa caldura asta pentru persoanele in varsta. da, pentru persoanele in varsta, am subliniat. Am 72 de ani, a declarat, mandru, si azi am de gand sa inchid repede, sa mi iau barcuta si sa plec la pescuit fructe de mare. Oau, data viitoare cand vin, ma luati si pe mine, daca nu se supara doamna? Sigur, tesoro, te iau, aici doamnele nu se supara...
Am mancat o bucata de pizza naspa.
Am lesinat dormit in bus ul care a mers bara la bara pana la aeroport.
Unde recunosc ca m am uitat discret, dar fara speranta, dupa vreo pana din palaria lui Tyler.
Am ajuns acasa, fericita ca sunt intre ai mei, ca a fost splendid, ca iubesc in limba mea damboviteana si urmeaza sa plec la Azuga si in Delta. Ma uit la conversi si ii felicit. Ati mai rezistat o tura!

the end