De ce ne-am face rău?

Tata îmi spune de câţiva ani de zile că nu sunt o persoană prea discretă. S ar părea că mi place să mi expun viaţa cu tot atâta entuziasm cu care îşi scriu proştii numele pe garduri. De când am început blogul, părintele meu drag e de nemângâiat. I se pare de neimaginat că odrasla lui scrie îşi recunoaşte cu atâta nonşalanţă trăirile, între care cele îmbibate de tristeţe au predominat, de a lungul timpului. Din dezaprobarea lui pare să se desprindă şi opusul motto-ului (ironic, de altfel, dar pe care eu l am tratat întotdeauna cu respect) lui Borchert: "Oamenii sunt buni". Trecut prin mai multe încercări în viaţă el suspectează că "lumea" râde de răul tău, ba chiar bate din palme, uneori.

Am astăzi mai mult din jumătatea vârstei tatălui meu şi, cel puţin din perspectiva personală, nu mă pot declara de acord cu el. Sigur că am trăit pe pielea mea unele "beneficii" pe care le poate avea o aşa zisă gură spartă. Mesaje înţelese greşit, transmise trunchiat sau păreri nu deosebit de onorabile legate de discreţia şi delicateţea mea. M am rafinat şi eu în timp, am înţeles că uşurinţa cu care te expui pe tine nu se poate prelungi şi asupra terţilor care, în anumite situaţii, nu doresc să fie expuşi. Nimic nu m a deranjat mai mult decât situaţiile secrete, în care nevoia de a i proteja pe alţii - intraţi la fel de voluntar ca şi mine într-o poveste- a depăşit posibilitatea de a spune adevărul, măcar când eşti întrebat. Am ocolit cât am putut de mult astfel de întâmplări, convinsă fiind că ce trebuie să rămână ascuns sub covor nu mi va aduce bucurii. Chiar şi în poveşti de o secretomanie extremă mi am căutat confesori care să mă "izbăvească" de lipsa sufocantă de transparenţă.

Este foarte puţin adevărat că nu ştiu să păstrez un secret. Sunt posesoarea câtorva,din care doar unul e al meu şi pe care l apăr foarte palid. Asta pentru că eu cred că un om fără secrete e greu de atacat. Cred că dacă un om se dezbracă în faţa ta şi ţi se arată, cu bune, dar mai ales cu rele, nu mai poţi să l învingi. Iar dacă l arăţi cu degetul şi râzi de el, asta nu spune nimic despre el, ci, mai degrabă, despre tine.
Cu secretele celorlalţi, încerc să fiu atentă, pentru că, dacă le au, e clar că ţin la ele. De obicei, le uit. Dacă secretele lor, însă, mă implică în proporţie de 50% şi pe mine, situaţia se schimbă. E bine de ştiut că pot exista situaţii în care aş putea renunţa la procentele mele, fără să regret.

Iar celor care ar face rău unui om cu viaţa ca o cameră însorită, n am ce să le spun. Pentru mine, ei sunt departe de a exista.