la 6 luni...

Tudor e, cu siguranţă, băiatul de care m am îndrăgostit din categoria "forever".
Nu mai doarme atât de bine noaptea, dar bucuriile pe care mi le face în timpul zilei înveselesc ochii mei uneori cârpiţi de somn. Ştiu că greul de abia acum începe, urmează odiseea dinţilor. Însă, din cele 24 de ore petrecute cu el, 24 rămân o încântare. Sper ca atunci când va fi adolescent, să mi placă de el măcar 12 ore pe zi.

A început lunga -şi greaua, zic toate mămicile- perioada în care trebuie să fiu cu ochii în 4. M am obşinuit - după nefericitul eveniment de acum 2 săptămâni - să l am tot timpul în raza vizuală. Dacă fac duş sau fumez o ţigară, îl pun, în ciuda protestelor, la el în pătuţ sau în scaunul de masă. Unde se joacă liniştit şi atent.
Se întoarce cu repeziciune şi talent (!) de pe o parte pe alta, în 2 secunde e pe burtă şi înapoi. A dezvoltat perfect şi inegalabila mişcare de ridicare a funduleţului bombat (parte din sexiness se datoreşte pampersului, dar, hei, băiatul are totuşi un funduleţ care promite:)) ca să şi poată scoate mâna rămasă sub el la întoarcerea pe burtă. Acum începe să tragă de fund în sus în scopul - mi se pare mie- viitorului târât de a buşilea. Încă nu se prinde cum, dar mult nu mai este.
Îşi foloseşte opozabilul ca să apuce una alta şi a început să se ajute şi cu picioarele pentru a şi aduce la gură toate obiectele. Da, totul se gustă acum, de la buretele de baie până la faţa mamei. Uneori se strâmbă. Alteori se declară încântat de textura obiectului gustat. Eu încerc să i dau în mână doar obiectele "bune" de ros, adică jucăriile primite în acest scop.
În continuare este foarte încântat când reuşeşte să şi tragă ceva peste cap - cu excepţia mamei gâscă, pe care face tot posibilul s o destabilizeze, dar care, când, rareori, îi mai cade în cap, îi provoacă urlete. În rest tot ce îl "blochează" e bun.Perne, prosoape, chiar şi dragonul de jucărie. Când reuşeşte să şi le tragă pe cap, rămâne aproape nemişcat, studiind, probabil, întunericul care s a lăsat. Doare tălpile şi, unepri, mâinile, şi le mişscă foarte încet, foarte fin, în sensul " parcă nu ştiu ce să fac".
E zâmbitor şi vesel, dimineaţa, la trezire, când dă cu ochii de mine, zici c a găsit o comoară. Poate? Iar când îmi reclamă prezenţa am remarcat că leagă insistent sunetele. Nu, nu zice "mama", dar îi reuşeşte - la fel ca unei predecesoare:) - un "emem" şi, de vreo două zile încoace, un "am...am"... Atunci mie mi e clar, nu mă întrebaţi de unde, că PE MINE mă strigă.
În 2-3 zile încep să i dau hrană solidă. Deocamdată acceptă din linguriţă medicamentele, iar când mă vede mâncând ceva, orice, se uită la mine foarte atent şi, uneori, băleşte. Fiind aşa cum trebuie să fiu, adică tare pe poziţii, îi spun " Da, mănâncă mami banană, o să mănânci şi tu când vei fi mai mare".
În general îi spun cam tot ce fac sau urmează să fac, pentru că am observat că mă ascultă cu atenţie, ca să zic aşa. Chiar când ieşim din casă, afişajul electornic (ne am dat naibii!) al liftului meu super hi-tech îi atrage atenţia. Atunci îi spun că urcă liftul să ne ia, acum e la 2, acul e la 3eeei... Îi place grozav când îi număr diverse acţiuni, - gimnastica, picuratul fierului sau al calciului în linguriţă - probabiul ritmicitatea îl atrage...