Vama- XX

Recunosc, am fost mereu un admirator al lui Tudor Chirilă. Când cu despărţirea grupului Vama Veche, am suferit ca la divorţul unor rude, dar mi-am ales favoritul.Vremea a arătat că am tras lozul câştigător. În timp ce Trupa Veche, onestă, dar lipsită de strălucire, se străduieşte cu spectacole obscure, Tudor cu a sa Vama împuşcă „lucrări” mari şi de anvergură.

Desigur, ecourile mondene – pe care solistul nu le-a urmărit, dar de pe urma cărora a tras foloase indirecte- ale relaţiei sale cu Andreea Raicu,Chirilă i-a atras un loc sigur în luminile reflectoarelor. Însă, zic eu, asta n-ar fi fost de ajuns. Cred că originalitatea misterioasă şi deloc simulată a solistului conduce în continuare la succesul său. Este un om, cântăreţ, actor şi textier care nu se fereşte să spună, în orice mediu, lucruri pe care mulţi dintre noi le-ar recunoaşte doar în şoaptă, pe la colţuri. În textele sale strigă că politica şi politicienii îl înfurie, recunoaşte că n-ar fi bănuit că poate să-şi adore femeia, îşi asumă sufletul său „ciudat”.

Cu noul său album, Vama merge în continuare pe liniile desenate de liderul grupului. Piesele sunt majoritar de dragoste, dar o dragoste activă, asumată sau chinuită, chiar moartă. N-avem de-a face (şi sper să n-avem vreodată, la Tudor) cu clişeele pe care le întâlnim în textele româneşti de aici şi de aiurea, despre amor. În „Epidemie de iubire” vedem dragostea zugrăvită ca o boală care TREBUIE să atace lumea. În ciuda gardienilor care l-au arestat şi care caută îngrijoraţi un antidot pentru epidemia de dragoste, personajul cântecului scapă şi rătăceşte prin lume, iubind orice om, spre a se salva. Parcă am mai auzit undeva asta, dar am uitat-o demult. Nu?

“Sunt ultimul om” e un punk nervos care impinge pedala exact pe acest sentiment pe care conflictele (nu contează dacă cu omul drag, familia, trupa, societatea) te fac să-l guşti cu amărăciune. “Acum c-am stabilit că sunt ultimul om, să facem cumva să rămână aşa”, sfidează textul.

“Declar pierdută ţara” e, la rândul ei, o piesă interesantă care trage un semnal de alarmă (ah, ce clişeu depăşit, semnalul a fost demult tras!) asupra migraţiei tinerilor, care nu mai găsesc niciun rost, nimic care să-i lege de această ţară. Îşi acuză părinţii că au dormit în timp ce hoţii se organizau ca să le fure ţara mai cu spor. Mda. Să ne vedem în continuare de goanna noastră după traiul de zi cu zi…

Dacă veţi asculta albumul s-ar putea să vi se pară hilar că eu îmi aleg ca preferată “Să dansăm”. Dar când, pe acordurile unui rockuleţ reuşit auzi “Dansez pentru că trupul meu e mai deştept decât sunt eu”, aş putea face altfel?

Ana Călin

publicat de revista Explore