De cand a implinit un an, traiesc o stare de dulce entuziasm, mi se pare ca totul a fost usor, neinchipuit de usor. Dar asta e doar "organul" meu psihic, care se apara, care isi linge nemultumirile, care uita.
Nu, n a fost usor. N a fost urat, dar a fost greu.
A fost greu sa stau singura cu el. Sunt convinsa ca va mai fi, dar acum, ca putem colabora cat de cat (se joaca singure, se deplaseaza su altfel decat la mine in brate, a inceput sa mearga...) am alt sentiment. In plus, revenirea la serviciu, intre oameni mari, cu care mai poti discuta si altceva decat mamamama si nu ai voie acolo, Tudor, e reconfortanta. Faptul ca in aceste 8 ore fac altceva decat sa stau lipita de el inseamna mult, urias de mult. Atat de mult, incat, cand ajung seara acasa, sunt plina de bunavointa, veselie si rabdare fata de copil, chiar daca imi caut ochii pe sub limba la o ora dupa ce am ajuns.
Dar...cele 10 luni in care zi de zi am facut acelasi lucru, am auzit plansete si maraieli si iar plansete, am avut parte de disperari de copil mic in fata disparitiei de 10 secunde (pipi) a mamei, agatat de bluza dau de poale ,(se mai intampla si acum) am procedat mecanic la schimbat imbracat dezbracat schimbat, am avut grija cu aoleu mananca, aoleu nu mananca, ochii in patru la alergii, la dezvelit, la tuse la febra...de una singura...pffff, n a fost usor. Deloc.
Mai tin minte si azi cosmarul primei lui febre. El era marait, cu ochi stralucitori si moale ca o carpa de catifea. Eu plangeam cu el in brate, tinandu l scheunand, impachetat in scutecul rece. La a nustiucata doza de nurofen, pe care NU mai voia s o inghita bietul copil, m a bufnit plansul de deznadejde, un model de deznadejde pe care nu l am mai simtit in viata mea pana acum. " Hai , te roaga mama, ia medicamentul, te roaga mama", ma aud si acum plangand in minte. A fost cumplit.
Pe urma...e tare greu ca pe tine sa nu te tina nimeni in brate. Sa n ai cui spune ca ai obosit, ca ti e greu, ca ai vrea sa poti uita pentru 10 minute ca ai copil, ca ai nevoie de o sticla de apa, ca mori dupa un pepene. N are cine sa ti scoata masina de sub zapada, cine sa ti maseze umerii indoiti de greutatea piticului, cine sa care bidonul de apa de 5 l, cine sa ti aduca lucrurile de la prietena ta sau sa ti instaleze scaunul de masina. Sau sa ti aduca scaunul de masa primit imprumut. Apelezi la prieteni, ii intorci din drum, ii rogi, uneori ii implori si, slava Domnului, te ajuta. Dar e greu ca in perioada asta- si n oricare perioada- nu e un om in plus, sa te ajute si sa te suplineasca pe unde se poate.
Mai e ceva. Sunt om. Mi e uneori rau. De cele mai multe ori pentru ca mananc cu pofta, recunosc. Cateodata pentru ca racesc. Atat deocamdata. Ce fac eu cu copilul? Pe cine sa sun la 8 seara, poate chiar la 10, ca mi e teama sa nu lesin in pat de febra, de voma, de durere de cap? Am permanent datoria sa fiu sanatoasa si "in putere" pentru copilul meu, fiindca celalalt nu e.
Sunt lucruri la care eu nu m am gandit, recunosc. In mintea mea de om romantic (desi ne-prost) am vazut doar poezia faptului de a avea un copil, primul an. E adevarat, am norocul unui copil sanatos si nemofturos, care deschide gura automat ca sa i bagi mancarea in ea, doarme binisor noaptea (se poate mai bine) si e dulce, vesel si relativ docil. M am "setat" ca asta e, asa trebuie sa fie, eu am hotarat asa si duc altfel toata aceasta dulce povara. IN FOND, nici nu mai e cale de intors, nu? De prin luna 3 1/2...
Insa e greu. E suprasolicitant uneori. Fara familia mea, unica lui pereche de bunici, strabunica si unchii lui ( cu precadere unul) nu stiu ce m as fi facut.
Asadar, nu sunt eu aceea care sa va spuna sa nu fiti mame singure. Dar ganditi va bine de tot inainte.
Si apoi, bucurati va
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu