1 an şi 10 luni:)

 Tudor şi a petrecut weekend-ul de 1 an şi 10 luni cu bunicii. Pentru că, da, daaa, maică sa a plecat din localitate. Deşi "uitasem" uşurel că vin cele 10 luni peste noi, s a nimerit să i iau un cadou, pe motanul vorbăreţ Tom. Asta fiindcă Tudor e înnebunit după pisici, iar pe una vie ar rupe o. Aşa, ăsta toarce (nu prea înţelege T chestia asta) oftează, reclamă discret faptul că i ai dat un pumn sau l ai tras de labă, călcat pe coadă - chestii pe care m am gândit ca oricum să nu le încurajez, întru posibilitatea  (îndepărată deocamdată) a unui animal viu în casă.
Aşadar, joi seara şi a primit cadoul. Iar vineri, eliberată de responsabilităţi şi mustrări de conştiinţă ( glumesc) am şters o la mare. Până duminică la 17.00.
Spun drept că m am simţit bine, dar şi ciudat. Am fost extrem de liniştită şi relaxată, pentru că ştiam că băieţelul e pe cele mai bune mâini. Dor de el mi a fost cât îi este unei persoane normale de altă persoană (veţi vedea) normală. Nu pot spune că m am ofilit de dorul lui, că nu m am putut bucura de nimic, etc. Nope. Aproape că nici nu m am gândit la el, în afara (destul de deselor) mesaje schimbate cu bunicul. În a doua zi de plecată, bunicul intrase aşa bine în ritm, încât la întrebările mele curioase, am primit un răspuns laconic " Suntem bine pa". Adică nu ne mai şi nu te mai deranja.
Ciudat m am simţit pentru că m am simţit suficient de bine departe de Tudor. Adică au apărut gândurile alea: oare oi fi bună mamă dacă mi e dor de el moderat, aşa? Oare oi fi ok dacă mă simt aşa relaxată şi free? Oare n ar trebui să mă îngrijorez mai mult?

Ei bine, nu. Şi n am de gând să mi mai fac gânduri din acestea vinovate. Cred că e corect şi sănătos ca, dacă se poate, să ne mai luăm liber unul de la altul. Nu rar, nu des. Cât dictează bunul simţ de mamă cu copil şi copil cu mamă, că e necesar.

Persoana mică şi normală a reacţionat perfect la vederea mamei cu părul plin de sare, revenită cu oarecari emoţii  acasă. A venit, s a uitat la mine zâmbind lung şi niţel neîncrezător, şi apoi şi a văzut parcă puţin stingher de treabă. După vreo 15 minute s a proptit în braţele mele la sân, de unde un ochişor curios şi destul de serios mă privea cercetător, dar fără supărare.

Cât am fost plecată, a dormit legat noaptea, s a plimbat de şi a rupt pingelele (bunixu) şi a halit bine.
Bunica l a învăţat să numere până la 4, din care mai ştie duu (2) şi patu (pe 4 îl şi arată).
De două nopţi, de când m am întors, doarme legat şi mai vine la sân doar dimineaţa.
Aferim. la mulţi ani, domnule!