pe 18 decembrie exact, la vreme de seară, fiul meu a început să mă pupe cu ţoc. ne pregăteam de culcare şi l am rugat într o doară, fără nici o speranţă, să mi dea un pupic. rugămintea se solda, de obicei, cu un obraz bucălat, întins august spre gura doritorului, un fel de pupă mă tu, că eu sunt prea preţios. e drept, la ieşirea din schimb în acea după amiază, BI (bunică sa) mă întrebase dacă m a pupat Tudor vreodată, căci ei îi pupase mâna şi gâtul (!). de aici, rugămintea de seară, e drept, fără speranţă.
şi când colo, ce să vezi, băiatul meu se apleacă, zice "pă.." (adică păr) şi îmi trage un ţoc uşor, delicat, concentrat, un pupic perfect, numai bun de adus lacrimi în ochi instantaneu. l am simţit puţin nedumerit şi mi am redus urgent lacrima din gât, rugându l să mi mai dea un pupic. la fel de serios, zice, "NAS!" şi mă pupă pe numitul. au urmat "obăjo" şi din nou părul, dar cu titlul de "tap".
de atunci, când îi vine bine, mă pupă. nu l părăseşte expresia de concentrare pe care o are de fiecare dată când se străduieşte să facă ceva bine.
Ţoc-ul acela mic şi discret, însoţit de mirosul acela de gură mică, udă şi curăţică sunt muzica şi parfumul inimii mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu