i'bita bibita

de vreo 2 zile, Tudor a făcut o rimă, pe care o tot foloseşte cu vădită încântare.
I'bita bibita.
Unde bibita este bubiţa mea de pe mână, pe care, mă întreb, Doamne, dacă n-o aveam, ce s-ar fi ales de somnul fiului meu şi, implicit, al meu. Pentru că Tudor nu are un obiect preferat, cu care să adoarmă şi pe care să-l zgârme când alunecă în lumea somnului, când e prezentă mama. Nu. El are o bubiţă. De pe mine, evident. Deşi uneori mă cam irită (fizic) acest frecat mângâiat, apăsat insistent pe acea excrescenţă, îndur, zic mersi că nu mi-a fost dată pe spate sau, şi mai rău, pe figură, şi trec mai departe.
I'bita este iubita. Şi ntr o dimineaţă, plin de afecţiune, a găsit-o " I'bita bibitaaa", şi aşa i-a rămas.

Azi dimineaţă bubiţa a devenit partener imaginar de dialog prin telefon.
Pus palma şi sunat:
- Alo, bibita?...sunt atasă. E'ti acasă? Nu, nu, nu do'm. Hai bine pa pa pa.