de ce-o fi atât de greu?

văd pe stradă copii mici. mititei, cum ar zice T., înconjuraţi de zâmbete şi afecţiune vădită, atât de aparţinători, cât şi de străinii care se intersectează cu ei, pe stradă. toată lumea e numai râsete încântate, vorbe binevoitoare şi drăgălăşenii la adresa copiilor de 0-3 ani. toţi primesc dovezi de prietenie bună dispoziţie, înţelegere la cozi şi ajutor în toate cele, obligatoriu cu un zâmbet larg tatuat pe mutră.

cam pe la 4 ani, situaţia începe să se schimbe. în parcuri, picii sunt admonestaţi pe ton răstit să nu mai dea cu mingea şi să nu se mai caţere. în magazine sunt prea gălăgioşi şi fac părinţii de "ruşine". apare în vocabularul zîmbitorilor cuvântul "obraznic", folosit cu înălţat din sprâncene.

proaspeţii şcolari sunt trataţi cu o seriozitate încruntată, de la care nu e chip de abdicare, pentru că, nu-i aşa, copilul e mare.

prepuberul e,bineînţeles, golan, face scandal în hoarde cu jocuri idioate prin parc, stricând atmosfera idilică a celor mici.

iar adolescentul sau adultul tânăr este în mod evident un pericol la adresa societăţii, tratat ca atare. el înghionteşte şi este înghiontit, înjură şi este înjurat, bodogăne şi este bodogănit cu spor.

şi...n-a trecut mult timp de când era adorat pentru gropiţe, pentru zâmbet şi pentru vorba peltică...


de ce ne-o fi aşa de greu să ne purtăm, ca adulţi, între noi, aşa cum ne purtăm cu copiii?
un zâmbet nu este atât de greu să oferi. şi nici o vorbă bună.
eu caut să fac asta mult mai des decât am ocazia.
ce-ar fi să încercăm mai mult?
uite, în omul slab, în maieu şi şlapi, cocoşat de muncă, văd un puşti pistruiat care se încălţa invers cu sandalele vechi ale lu frate-său, acum 30 de ani. stârnea râsete şi pupături.
în doamna opulentă care coboară din taxi ghicesc un papanaş mic de fetiţă bucălată, răsfăţată toată în volane roz.
iar în bătrânica ce abia răsuflă pe trecerea de pietoni, o joacă demult uitată, a unei fetiţe cu pampoane scrobite şi căluţ de lemn...